Ne intalnim, astazi, cu tot mai multi oameni care considera credinta crestina suficienta pentru mantuire ca fiind aproape exclusiv o credinta subiectiva si experimentala, o "relatie" cu Dumnezeu sau cu Iisus - cum o numesc acestia -, traita in interiorul individului, fara nicio legatura esentiala sau prea mare cu marturisirea exterioara a credintei, concretizata in invataturi si dogme absolute, ca expresie a Adevarului Revelat in Biserica lui Hristos, Adevar neschimbat, dar sporit in intelegere prin lucrarea Duhului Sfant. Pentru acesti oameni, singurul lucru important este ca cineva sa aibe in suflet credinta in Jertfa ispasitoare a lui Hristos si, in consecinta, sa fie bun, iubitor si milostiv si sa faca fapte bune ca semn vazut al credintei sale interioare. Nu are, insa, prea mare importanta daca ceea ce persoana crede ca si continut deplin al credintei sale este adevarat, adica fundamentat pe Revelatia dumnezeiasca, pe Cuvantul viu al lui Dumnezeu, cuprins in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie a Bisericii, ca expresie a vietii crestine dinamice, traita in comuniune cu toti Sfintii de pretutindeni si dintotdeauna, in Duhul Sfant. Scindarea Adevarului in "adevaruri", apoi identificarea unui adevar "minim necesar" si "general acceptat", suficient pentru mantuire, urmata de relativizarea celorlalte multe "adevaruri" ramase, in functie de intelegerea subiectiva a fiecaruia, este de multe ori efectul "tolerantei" si chiar al "iubirii" semenilor, care nu trebuie "judecati" pentru ceea ce cred, daca, totusi, ei cred.
Si poate ca si noi insine, nu numai multi dintre oamenii cu care ne-am intalnit pe drumul vietii, am avut momente in care am dat mai mare importanta credintei noastre subiective si am acordat un loc secundar cunoasterii depline despre Dumnezeu (teologiei), invataturilor obiective, datorita sobornicitatii (catolicitatii) lor, adica acelui Adevar, acelor invataturi propovaduite de Biserica dintotdeauna si pretutindeni. Da, credinta este si o relatie personala cu Dumnezeu, o traire cu Acesta, dar pentru a intelege, insa, ca rolul marturisirii de credinta, impreuna cu Biserica, este esential pentru mantuirea noastra, va recomand sa cititi materialul de mai jos, extras dintr-o lucrare a Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ica:
1. Credinta si marturisirea ei plenara, in actul si continutul ei
Credinta si marturisirea ei plenara reprezinta unul din conceptele biblice fundamentale si unul din elementele constitutive ale Bisericii crestine. Mantuitorul Iisus Hristos si-a inceput propovaduirea prin cuvintele : "pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Marcu 1, 15), considerand credinta si marturisirea ei conditie esentiala a mantuirii (Marcu 16, 16) si "piatra" pe care este zidita Biserica Sa (Matei 16, 16-18). Credinta este atat o experienta spirituala a intalnirii dintre om si Dumnezeu in Iisus Hristos prin harul Sau, cat mai ales o participare personala la marturisirea adevarului integral pe care Iisus Hristos l-a incredintat Bisericii Sale prin Duhul Sfant. Credinta aceasta sustinuta de harul divin este proces dinamic de crestere in viata in Hristos si in trupul Lui eclesial, care nu se limiteaza la viata interioara a credinciosului, in mod izolat, ci ia forma comuniunii in ascultarea si marturisirea credintei Bisericii, deci numai in Biserica si in comunitatea credinciosilor, pentru ca "credinta vine din predica auzita" (Rom. 10, 17). Biserica este spatiul, mediul si vatra credintei noastre prin Duhul Sfant. Credinta marturisita de comunitatea bisericeasca starneste si provoaca credinta insului, iar la randul sau credinta marturisita a insului intareste credinta comunitatii si poate constitui izvorul credintei altcuiva care este lipsit de ea. In acelasi timp prin martu¬risirea credintei ne incorporam in trupul eclesial al lui Hristos, crestem si ne desavarsim prin har in comuniunea cu Hristos si cu toate madularele trupului Sau. Credinta este deci dar dumnezeiesc si marturisire, darul este a lui Dumnezeu, iar marturisirea este a omului, zice Sf. Grigorie Sinaitul.
In aceasta privinta Sfintii Parinti ai Bisericii au subliniat raportul strans intre credinta personala si marturisirea invataturii predate si propovaduite de Biserica. Sf. Chiril al Ierusalimului spune ca, credinta desi una, se imparte in doua : credinta "ca dar al lui Hristos prin har", in care accentul cade pe atitudinea receptiva a omului si "credinta dogmatica", in care accentul cade pe invatatura crezuta sau pe continutul ei revelat, asa cum s-a pastrat si invatat de Biserica, si cu care sufletul se declara de acord si-l marturiseste cu toata fiinta sa.
Credinta si marturisirea de credinta ca simplu act personal, fara continutul ei dogmatic, obiectiv, precizat de catre Biserica, este deci o credinta si marturisire care nu mantuieste, fiind o credinta goala fara continutul ei revelat definit si fara mesajul soteriologic al Evangheliei lui Hristos bine conturat. De aceea numai cel care are credinta aceasta dogmatica deplina, formulata de catre Biserica, "marturiseste - dupa Sf. Chiril - marturisirea mantuitoare." (Cateh. XX, 4).
2. Forma si continutul doctrinar al marturisirii de credinta, locul, functia si autoritatea ei in viata Bisericii
Din cele spune de Sf. Chiril retinem doua lucruri importante: intai ca obiectul sau continutul marturisirii de credinta il constituie "Invatatura propovaduita si predata acum de Biserica, intarita de intreaga Sf. Scriptura". Al doilea, ca Biserica inca de la inceput a fost preocupata de fixarea continutului marturisirii de credinta, care sa redea intr-o forma concentrata si concisa mesajul Evangheliei descoperit de Hristos, predat si propovaduit noua de Sfintii sai Apostoli.
De altfel, inca din scrierile Noului Testament aflam unele marturisiri de credinta scurte, privind cuprinsul predicii Apostolilor, ca de ex.: "Acesta este cuvantul credintei pe care-l predicam : daca marturisesti cu gura ta ca Iisus este Domnul si crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, vei fi mantuit" (Rom. 10, 8-9). Asemenea scurte marturisiri de credinta, in Noul Testament, au devenit cu timpul fie singure, fie combinate, "reguli de credinta", care au fost concentrate de catre Biserica pe cate o idee si legate apoi intre ele intr-un simbol de credinta, pentru a putea fi usor retinute de catre toti. «Pentru ca nu pot toti sa citeasca Scripturile, - zice Sf. Chiril - deoarece ii impiedica de la cunoasterea lor, pe unii simplitatea mintii, iar pe altii ocupatiile, pentru aceea am strans in citeva fraze toata dogma credintei (adica in Simbolul credintei) ca sa nu se piarda sufletul din pricina nestiintei. Vreau sa va amintesc ca aceste cuvinte sa fie recitate de voi cu toata ravna, sa nu fie scrise pe hartie, ci sapate, cu ajutorul memoriei, in inima voastra. Alta invatatura afara de aceasta sa nu primiti, nici chiar daca noi, care va invatam acum, ne-am schimba, si am grai invataturi contrare acestora. Auzind aceasta aminiteste-ti de Simbolul credintei si primeste la timpul potrivit din dumnezeiestile Scripturi demonstrarea fiecarui punct de credinta. Caci invataturile credntiei n-au fost alcatuite asa cum li s-au parut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toata Scriptura si implinesc o singura invatatura a credintei. Si dupa cum samanta de mustar dintr-un graunte isi intinde imprejur multe ramuri, tot astfel si acest simbol de credinta, in putine cuvinte, a cuprins ca intr-un san, toata cunostinta evlaviei din Vechiul si Noul Testament" (Cateh. V, 12).
Marturisirea de credinta poate avea deci o extensiune mai mare sau mai mica. De la extensiunea din Sf. Scriptura, greu de cuprins de catre toti s-a trecut la forma concentrata a Simbolului de credinta, iar de la forma foarte concentrata a acestuia, la forma tot mai desfasurata in propovaduirea Bisericii si expunerea teologiei. Si intr-un caz si in altul marturisirea Bisericii era completa si sprijinita ferm pe Descoperirea dumnezeiasca.
Dogmatistul rus Macarie arata si o alta cauza a aparitiei simboalelor de credinta si concentrarii apoi a tuturor in unul singur si anume : ivirea marilor erezii trinitare. Caci pentru a feri pe crestini de nesiguranta, spre a li se arata ce si cum sa creada, rezimati pe Descoperire, Biserica le-a propus de la inceput, urmand Traditiei Sfintilor Apostoli, modelele prescurtate sau simboale de credinta. Aici, in putine cuvinte se expunea in totalitatea lor toate dogmele fundamentale ale crestinismului, fiecare articol avand un indoit aspect, pe de o parte arata adevarul Descoperirii, iar pe de alta parte ii ferea de vreo erezie, contra carora era indreptat. Ivindu-se arianismul si macedonianismul, Biserica s-a vazut silita sa formuleze un simbol de credinta care sa serveasca de norma pentru toti credinciosii, fixand totodata si terminologia sacra si teologica. Astfel, Simbolul niceo-constantinopolitan, care contine aceeasi invatatura ca si simboalele anterioare, dar este mai precis si amanuntit contra noilor erezii, le-a inlocuit pe celelalte, devenind norma credintei crestine si compendiul tuturor dogmelor, in el cuprinzndu-se virtual toate dogmele si baza dezvoltarii ulterioare a intregii inva¬taturi crestine.
In felul acesta marturisirea de credinta a Bisericii postapostolice se identifica cu marturisirea Bisericii apostolice, mentinindu-se nu numai continuitatea in timp cu ea, ci si identitatea si integritatea continutului doctrinar al marturisirii ei de credinta.
Apoi, in afara atacurilor altor erezii si pentru nevoile credinciosilor, Biserica a dezvoltat pe larg, in celelalte Sinoade ecumenice, precum si in Sinoadele locale prin "consensul Bisericii de pretutindeni", invataturile cuprinse pe scurt si virtual in Simbolul de credinta, incat si obiectul si continutul marturisirii de credinta al Bisericii devine si el acum tot mai explicit, cuprinzand intreaga invatatura bisericeasca dezvoltata.
Inainte de a intra mai in amanunt in problema noastra, doua lucruri trebuiesc retinute din cele expuse mai sus: intai, ca marturisirile de credinta, fie in forma concentrata in Simbolul de credinta, sau mai desfasurata din definitiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice sau ale Sinoadelor locale de mai tarziu, reprezinta o necesitate si un terminus ad quem al Descoperirii dumnezeiesti si al traditiei dogmatice dinamice, care se cere fixata de catre Biserica in formulari cuprinzatoare, clare, concise si fara echivoc, ca raspuns in fata ereziilor si posibilitatii de interpretare diferita a datului revelat pur, precum si a nevoilor credinciosilor de aparare, ca si de concentrare si, explicare mai pe larg a ceea ce trebuie sa creada. Nevoia lor a fost constanta, din momentul in care s-a constatat ca, dupa caderea omului in pacat si din pricina ei, Cuvantul lui Dumnezeu se poate intelege gresit si chiar si simboalele de credinta, din pricina scurtimii lor, golurile lasate de formulele lor generale, pot fi umplute de erezii. De fapt, toate marturisirile de credinta au fost socotite totdeauna ca o dezvoltare si explicare, intr-o forma mai explicita a invataturilor cuprinse pe scurt si virtual in Simbolul niceo-constantinopolitan. Si al doilea, ca singura autoritatea Bisericii, in calitatea ei de "stalp si intarire a adevarului" (1 Tim. 3, 15), ca una ce are pe Iisus Hristos capul ei si pe Duhul Sfant, care o calauzeste "spre tot adevarul" (Ioan, 16, 17) si este izvorul infailibilitatii ei, are dreptul si indatorirea, ca in anumite momente ale existentei sale, sprijinindu-se ferm pe Revelatia dumnezeiasca si intrunita in sinoade sub asistenta Duhului Sfant, sa creeze si sa aprobe astfel de marturisiri de credinta, ca mijloace de paza a dreptei credinte si carora consensul intregii Biserici de pretutindeni le da autoritatea de calauze vrednice de toata increderea. Evident, Biserica este infailibila numai si pentru pazirea si exprimarea fara gresala a adevarului revelat, primit de la Hristos, deci pentru ca este si ramane permanent in adevarul lui Hristos. De aceea, pe de o parte Biserica este "stalp si intarire a adevarului", iar pe de alta parte adevarul descoperit si credinta dreapta este stalp si intarire a Bisericii. De aceea hotararile de credinta ale Sinoadelor ecumenice nu sunt socotite infailibile dinainte, ci numai dupa aceea de catre constiinta comuna a Bisericii, daca si intrucat exprima fidel credinta dreapta, transmisa in Sf. Scriptura si Sf. Traditie in Biserica, si sunt acceptate de catre pleroma Bisericii ca "Cuvant al Domnului".
Termenul de "marturisire de credinta" - care vine de la cuvantul grecesc omologhia, semnificand acordul, adeziunea si consimtamantul mai multor persoane, de afirmare in public, prin cuvant si cu insasi viata, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinte religioase - dogmatic insemneaza cartea care cuprinde invatatura de credinta, formulata de Biserica pe baza Revelatiei si pe care credinciosii sunt tinuti s-o marturiseasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, dupa porunca Mantuitorului: "Tot cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor si Eu voi marturisi pentru el inaintea Tatalui Meu din ceruri" (Matei 10, 32). Fiindca nu-i suficient numai sa primim cuvantul lui Dumnezeu si sa-l rostim "intru marturisirea inimii", ci trebuie sa se dea si o buna marturie despre adevarul lui inaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), dupa pilda lui Hristos care "a venit in lume sa marturiseasca adevarul" (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atat pe actul personal al marturisiri credintei cat si pe continutul sau adevarul credintei marturisite.
"Sa tinem deci adevarul, in iubire si sa sporim intru toate, pentru El, Care este capul - Hristos. Caci din El, tot trupul bine alcatuit si bine incheiat, prin toate legaturile care ii dau tarie, isi savarseste cresterea potrivit lucrarii masurate fiecaruia din madulare si se zideste intru dragoste" (Efes. 4, 15-16).
