(extras din cartea Convorbiri Duhovnicesti, vol. II, de Protos. Ioanichie Bãlan, editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1990; textul apartine preotului Ioan Mircea, caruia Ioanichie Balan ii ia un interviu)
Cîte feluri de preotii sunt, dupã Sfânta Scripturã, si care este rolul fiecãreia dintre ele?
- Dupã Sfânta Scripturã sunt trei feluri de preotii, atît în Vechiul Testament, cît si în Noul Testament, fiecare din ele cu rolul sãu. Astfel, în Vechiul Testament se vorbeste de Preotia lui Melchisedec (Facerea 14, 18), care ca «preot al lui Dumnezeu» l-a primit pe Avraam cu pîine si vin, dupã înfrîngerea regelui Sodomei; preotia leviticã, sau sacrificialã, consacratã prin «ungerea sfântã» (Iesire 29, 21; 30, 25) «dupã rînduiala lui Aaron» (Iesirea 40, 13; Levitic 8, 1-7; Evr. 7. 11), si «preotia împãrãteascã» (Iesirea 19, 6), a întregului popor Israel, ca «semintie aleasã, neam sfânt, popor ales». Aceste trei preotii sunt înlocuite cu alte trei preotii în Noul Testament.
Noul Testament vorbeste de : Preotia lui Hristos, preotie divinã, vesnicã, adicã netrecãtoare (Evr. 7, 24), dar nu «care nu trece de la unul la altul» (prin hirotonie), cum au falsificat ideea si textul grec traducãtorii Bibliei protestante folosite de toate cultele vechi si noi.
Preotia lui Hristos; zisã «dupã rînduiala lui Melchisedec» (Ps. 109,4; Evr. 5,6; 7,17) este primitã de El, direct, de la Tatãl, prin Duhul Sfânt, Care L-a uns (Isaia 61, 1; Luca 4, 18; Evr. 1, 9), Mîntuitorul Hristos Si-a exercitat Preotia, sau slujirea Lui de Arhiereu, tãmãduind bolnavii, alungînd demoni, binecuvîntînd copii, înviind morti etc.; dar slujirea Sa arhiereascã, sau preoteascã, a sãvîrsit-o la instituirea Cinei celei de Tainã. În fapt, El acceptînd de bunã voie patimile, în scopul rãscumpãrãrii omenirii; în momentul rãstignirii Domnul a fost si Arhiereu jertfitor si jertfã, sau «Mielul lui Dumnezeu care ridicã pãcatele lumii» (Ioan 1, 29). El a mai sãvîrsit slujire arhiereascã, în chiar Ziua Învierii, cînd a transmis harul preotesc - din Preotia Lui - si Apostolilor, prin suflarea Duhului Sfânt asupra lor, si aceastã putere haricã de a ierta pãcatele, în numele Lui. Atunci, dupã ce i-a binecuvîntat, cu: « Pace vouã ! » a zis : « Luati Duh Sfânt. Cãrora veti ierta pãcatele, le vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Domnul a mai exercitat preotia iarãsi cînd a sãvîrsit, la Emaus, cina euharisticã, prin frîngerea pîinii si binecuvîntarea ei, dupã care, lui Luca si Cleopa li s-au deschis ochii si L-au cunoscut (Luca 24, 13-32), iar El s-a fãcut nevãzut de ei.
A doua Preotie a Noului Testament, este preotia sacramentalã, sau sfintitoare, cea prin transmitere si derivare din Preotia lui Hristos, primitã de la El de Apostoli, prin suflarea Duhului Sfânt, si transmisã de ei ierarhiei bisericesti - diaconi, preoti si episcopi - prin punerea mîinilor, sau prin hirotonie (Fapte 6, 6 ; 14; 23 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 22; II Tim. 1, 6 ; Tit 1, 5). Aceastã preotie se numeste preotie specialã, de hirotonie si de succesiune apostolicã, decurgînd din Preotia lui Hristos, prin Apostoli si transmisã apoi prin episcopi preotilor si diaconilor. Numai aceastã Preotie, de drept divin, si de succesiune apostolicã este în drept si are harul întreitei slujiri: de a conduce, sau a pãstori, a învãta si de a sfinti prin oficierea Sfintelor Taine.
Derivatã din Preotia de hirotonie este cea de a treia preotie, numitã «preotie împãrãteascã» sau «de obste», zisã si «preotie sfântã» (I Petru 2, 5), a. tuturor crestinilor, care au primit Tainele : Botezul, Mirungerea si Sfânta Împãrtãsanie. Despre aceastã preotie generalã, care colaboreazã cu preotia haricã, de hirotonie - din care ia nastere - vorbeste Apostolul Petru. El scrie crestinilor: « Iar voi sunteti. . . casã duhovniceascã, preotie sfântã; ca sã aduceti jertfe duhovnicesti. . . semintie aleasã, preotie împãrãteascã, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu; ca sã vestiti în lume bunãtãtile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunatã. Voi care odinioarã nu erati popor (ales) iar acum sunteti poporul lui Dumnezeu» (I Petru 2, 5, 9-10): Rolul acestei preotii este de a colabora cu preotii: în consiliile parohiale si comitetele parohiale, la cîntarea în bisericã, aducerea prescurilor si vinului pentru slujbã si a ofrandelor lor; vizitarea bolnavilor, colaborare în operele misionare si samarinene, la curãtirea si repararea bisericii, la hramuri si la catehizare etc. Iar în lipsa preotului, orice crestin poate boteza un copil în primejdie de moarte; afundîndu-l în apã, sau stropindu-l, cu rostirea cuvintelor : Se boteazã robul lui Dumnezeu : în numele Tatãlui si al Fiului, si al Sfântului Duh.
Prezentati-ne, pe bazã de texte biblice, ce este preotia sacramentalã, cine o poate sãvîrsi, cui se poate administra, ce har primeste preotul la birotonie?
- Preotia sacramentalã, sau sfintitoare, este una din cele sapte Taine ale Bisericii si cea mai importantã, pentru cã ea le sãvîrseste pe toate, si farã ea nici o Tainã nu este valabilã. Dupã cum s-a amintit, aceastã Preotie este instituitã de Mîntuitorul Hristos, Arhiereul ceresc, în ziua învierii Lui, prin suflarea Sfântului Duh asupra Apostolilor, cînd le-a dat si puterea de a ierta pãcatele oamenilor. Cum ea (preotia) exercitã pe lîngã sfintire si celelalte slujiri ale lui Hristos, de a învãta sau a propovãdui, si pe cea de a conduce, sau a pãstori, unii dascãli de teologie considerã cã aceastã putere s-a acordat : cea de a învãta, cînd i-a trimis pe Apostoli la propovãduire (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), cea de a conduce, sau pãstori: Ioan 21, 15-17 ; I Petru 5, 1-3; Fapte 20, 28, iar pe cea a slujirii si sfintirii, la Cina cea de Tainã, cînd le-a poruncit «Aceasta (Jertfa euharisticã) sã faceti spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Dar harul si puterea preoteascã l-au primit în ziua Învierii (Ioan 20, 21-23). Asa au fost alesi si pregãtiti Apostolii (Matei 10, 1-5; Luca 6, 13-16; 10, 1) si apoi consacrati, cînd au fost trimisi definitiv în lume.
Odatã cu trimiterea lor definitivã la apostolat, Domnul, în ziua Învierii, le acordã si aceastã întreitã slujire. «Si Iisus le-a zis iarãsi : Pace vouã ! Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit si Eu pe voi. Si zicînd acestea, a suflat asupra lor, si le-a zis : Luati Duh Sfint: Cãrora veti ierta pãcatele; le vor fi iertate si cãrora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Acesta este momentul trimiterii definitive a Apostolilor în lume si al consacrãrii lor în Preotie - cu întreita slujire - care li se fãgãduise dinainte (Matei 16, 19; 18, 18).
La rîndul lor, Apostolii au transmis acest întreit har ierarhiei preotesti, slujitorilor Bisericii, prin hirotonie sau punerea mîinilor. Aceasta este, deci, preotia sacramentalã, care însã opereazã, sau este pusã în lucrare în ziua Cincizecimii, cînd, prin pogorîrea Duhului Sfânt, se aprinde în ei (II Tim. 1, 6) harisma apostolatului si a preotiei. Atunci ei încep deodatã a propovãdui pe Hristos Cel rãstignit si înviat spre iertarea pãcatelor, sfintesc, prin Botez si Punerea Mîinilor - schimbatã apoi prin Ungerea cu Sfântul Mir - si Sfânta Împãrtãsanie si pãstoresc sau conduc pe calea mîntuirii pe cei crestinati, organizîndu-i în parohii cu preoti localnici (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 6) si în eparhii, conduse de episcop (Fapte 20, 28 ; I Tim. 4, 14: Tit 1,5). Cu ajutorul Apostolilor ajutãtori (cei Saptezeci) – din care s-a alcãtuit ierarhia bisericeascã: diaconi, preoti si episcopi – Apostolii (cei doisprezece) au putut boteza în ziua Cincizecimii trei mii de suflete (Fapte 2, 41) ; iar a doua zi alte douã mii (4, 4), adicã botezîndu-se în douã zile «cinci mii» de suflete. Fãrã aceste ajutoare - episcopi, preoti si diaconi - cei doisprezece Apostoli nu puteau boteza atîtea mii de suflete în douã zile, dat fiind cã ei mai mult propovãduiau si îsi puneau mîinile peste cei botezati de diaconi (Filip - Fapte 8,5-13, 26-40), «iar Petru si Ioan îsi puneau mîinile peste ei» (Fapte 8, 14-17): « Si ei luau Duhul Sfânt » (8, 17 ; 19, 6).
Alte texte care amintesc de preotia sacramentalã, lucrãtoare, a. preotilor si episcopilor, sfintiti de Apostoli, adicã hirotoniti, apãrînd uneori alãturi de ei, sunt : denumirea de Bisericã - întîlnitã prima datã în Fapte 2, 47 : « Iar Domnul adãuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau» - implicã organizarea ei, încã dupã învierea Domnului, pînã la Înãltarea Lui, încît Cincizecimea gãseste ierarhia bisericeascã deja rînduitã de Domnul. Asã apar deodatã : Iacob, episcop al Ierusalimului, care, dupã traditie, a fost sfintit (hirotonit) episcop de Mîntuitorul Hiristos, înainte de Înãltarea Sa la cer; si tot asa si preotii lui din Ierusalim, amintiti în Fapte 11, 30; 15, 2-6; 13, 22-23, 32 ; 16, 4 ; 21, 18, despre a cãror hirotonie nu se spune cînd s-a fãcut, întelegîndu-se cã Domnul i-a consacrat dinainte. Faptele Apostolilor amintesc numai de hirotoniile fãcute de Apostolul Pavel, la crestinii dintre pãgîni (Fapte 14, 23 ; 20, 17 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 17 ; Filip. 1 ; Tit l, 5). Apostolii, episcopii si preotii sunt numiti pentru aeest har, sãvîrsitori ai Sfintelor Taine, sau « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 11), cãror «iconomi» li se cere sã fie aflati credinciosi (I Cor. 4, 2), adicã constiinciosi în slujirea lor.
Aceastã preotie divinã este o demnitate, o cinste si un mare har, dat de sus, care se dã celor « chemati », « alesi », pregãtiti si apoi consacrati sau sfintiti prin hirotonie de Apostoli, sau episcopi, « cinste pe care nimeni nu si-o poate lua de la sine » (Evr. 5, 4), ci « dacã este chemat de Dumnezeu ». Numai cultele protestante - înlãturînd preotia sfintitoare primesc numai « preotia împãrãteascã », sau de obste a tuturor credinciosilor, botezati: dar nici aceastã « preotie» n-o au deplinã, deoarece nu e completat Botezul cu Taina Ungerii cu Sfântul Mir si cu Sfânta Euharistie, sãvîrsite numai de preotia haricã, sfintitoare. Sfântul Apostol Petru vorbeste de ambele preotii : si de cea « sfântã » sau « împãrãteascã »; (I Petru 2, 5, 9-10), a tuturor crestinilor - deplin integrati în Bisericã, prin cele trei Taine - si de preotia sfintitoare; haricã (I Petru 5, 3-2), în sarcina cãreia cade datoria de a învâta, a sfinti - prin sãvîrsirea Sfintelor Taine si de a conduce « turma lui Dumnezeu» - Biserica, avînd a da seama de credinciosii pãstoriti, care la rîndul lor au datoria de a-i asculta si a li se supune (Evr. 13, 7. 17 ; I Petru 5; 5). Despre aceastã preotie sfinlitoare vorbeste Apostolul Pavel, cînd serie : « Nimeni nu-si ia singur cinstea (demnitatea) aceasta, ci dacã este chemat de Dumnezeu, dupã cum a fost chemat si Aaron. Asa si Hristos nu S-a preaslãvit pe Sine însusi, ca sã se facã Arhiereu, ci Cel ce a grãit cãtre El: Fiul Meu esti Tu... Tu esti Preot în veac dupã rînduiala lui Melchisedec» (Evr. 5; 4-6).
Prin urmare, preotia sacramentalã este o chemare de sus si o alegere tainicã, o pregãtire intelectualã si de cunoastere temeinicã a întregii învãtãturi a Bisericii, cuprinsã în Sfânta Traditie si în Sfinta Scripturã; una moral-spiritualã si o sfintire, sau o consacrare de la Apostoli sau episcopi. Numai aceastã cinste, sau demnitate înaintea Lui Dumnezeu si a poporului – deosebitã de cea a credinciosilor – învãtatã, sfintitã si condusã de ea este rînduitã de Mîntuitorul Hristos si practicatã de Apostoli si de ierarhia bisericeascã, ca preotie sacramentalã; sau sfintitoare, învãtãtoare si conducãtoare spre mîntuire. De aceea, se vorbeste de pãstori (apostoli, episcopi si preoti) si de Bisericã, sau « turma lui Dumnezeu » (I Petru 5, 2).
Din misiunea pe care o au Apostolii, episcopii si preotii si din rãspunderea ce o au de a da seama lui Dumnezeu de sufletele credinciosilor pãstoriti de ei, decurge si datoria crestinilor de a asculta de acesti pãstori ai lor si a li se supune. Cãci asa scrie Apostolul Pavel:« Ascultati pe mai marii (pãstorii) vostri si sã vã supuneti lor, fiindcã ei privegheazã pentru sufletele voastre (ca sã vã mîntuiti), avînd a da seamã de ele, ca sã facã aceasta cu bucurie si nu suspinînd, cãci aceasta nu v-ar fi de folos» (Evr. 13, 17). Iar Apostolul Petru sfãtuieste pe crestini astfel: « Fiilor duhovnicesti, supuneti-vã (ascultati de) preotilor» (I Petru 5,5). Pentru aceasta se spune episcopilor: « Drept aceea, luati aminte de voi însivã si de toatã turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca sã pãstoriti Biserica lui Dumnezeu (credinciosii), pe care a cîstigat-o cu însusi sîngele Sãu» (Fapte 20, 28). Iar preotilor, împreunã slujitori, cu episcopii, li se porunceste: « Pãstoriti turma lui Dumnezeu, datã în paza voastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste» (I Petru 5,2).
Iatã, deci, care sunt textele biblice ce privesc preotia sacramentalã; cine o poate sãvîrsi - clericii legiuiti, sau canonic hirotoniti -, cui se poate administra aceastã preotie, - celor chemati, alesi si pregãtiti, în chip deosebit si hirotoniti canonic - si ce har primeste preotul hirotonit, harul întreitei slujiri a lui Hristos, în centrul cãreia stã harul sfintitor al sãvîrsirii Sfintelor Taine.
Fãrã acest har si fãrã aceastã slujire preoteascã n-ar exista Sfintele Taine, neavînd cine le sãvîrsi, n-ar exista Bisericã, n-ar exista crestini si nu s-ar putea dobîndi mîntuirea. Pentru cã harul preotiei întreit slujitoare si îndeosebi a celei sfintitoare este cheia si temelia întregii învãtãturi a Bisericii si a mîntuirii. Cãci fãrã acest har, fãrã aceastã preotie sfintitoare nu poate exista nici iertarea pãcatelor, nici mîntuire, nici înfierea si îndumnezeirea.
Care sunt treptele preotiei sacramentale în Bisericã si misiunea fiecãreia ?
- Preotia sacramentalã este una singurã, dar exercitatã în trei trepte ierarhice, progresive. Aceste trepte ale preotiei sunt diaconia, preotia si arhieria, sau episcopatul; adicã, diacon, preot si episcop. Fiecare din cele trei trepte îsi are propria ei rînduialã de hirotonie, atributiile si rolul, sau misiunea sa care o deosebeste de celelalte. Prima treaptã este cea a diaconilor, san diaconia; se vorbeste de cei sapte diaconi, alesi dintre elenisti, spre a aluji la agape, sau la mesele dragostei crestine: Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae; prozelit din Antiohia, peste care Apostolii rugîndu-se si-au pus mîinile (adicã i-au hirotonit) (Fapte 6, 1-6), consacrîndu-i în aceastã treaptã. Înaintea acestora au existat însã si alti diaconi si preoti, dintre iudei - cum aratã unele variante în textul grec -, care diaconi însã treceau cu vederea vãduvele elenistilor la slujirea cea de fiecare zi a meselor (Fapte 6, 1-2); acestia, fiind hirotoniti dinainte, de Apostoli, sau poate chiar de Mîntuitorul - din cei Saptezeci.
Diaconii dintre evrei si elenisti - pe lîngã slujirea la mese, aveau în principal misiunea de a propovãdui Evanghelia si de a boteza, iar în cadrul liturgic a ajuta - pe Apostoli, episcopi si preoti - la sãvîrsirea Sfintelor Taine, la vizitarea bolnavilor etc. Sfântul Stefan moare ca mucenic, propovãduind « plin de har si de putere, fãcea minuni si semne mari în popor » (Fapte 6, 8; 7, 59-60) ; iar Filip propovãduieste în Samaria si boteazã pe cei convertiti, între care si pe Simon Magul (vrãjitorul) (8, 5-20), peste care, venind apoi, Apostolii îsi puneau mîinile si ei « au primit Duhul Sfânt » (8, 14-17) sau darurile Mirungerii - cum s-a numit mai tîrziu. Si tot Filip, diaconul, a convertit si botezat si pe famenul, mare dregãtor al Candachiei, regina Etiopiei (8, 26-28). Prin urm.are, slujirea lor de diaconi, deosebit de cea a slujirii la mese, era de a propovãdui Evanghelia, a boteza si a însoti pe Apostoli, episcopi si preoti la oficierea Sfintei Liturghii, de care era legatã si agapa, sau masa comunã, mai ales pentru orfani si vãduve (Fapte 2, 42-47; 6, 1-2; I Cor. 11, 20-22). Cã participau ca slujitori, la oficierea Sfintelor Taine, se vede clar din Filipeni (1, 1) unde se vorbeste de « episcopi si diaconi », chiar dacã prin episcopi s-ar putea întelege si preoti.
Ca slujitori bisericesti, diaconilor li se cereau credinciosie si conditii morale: adicã, sã fie « cucernici, nu vorbind în douã feluri, (adicã, cu douã întelesuri) nu dedati la vin mult (betie), neagonisitori de „cîstig urît", bãrbati ai unei singure femei, si sã-si chiverniseascã bine casele si pe copiii lor» (I Tim. 3, 8. 12). Aceleasi sunt conditiile ce se cereau si preotilor.
Preotii formeazã a doua treaptã în ierarhia bisericeascã, sacerdotalã. De ei se spune cã Apostolii si episcopii « hirotoneau preoti în fiecare bisericã » (Fapte 14, 23; Tit 1, 5). Dar si acestia de care se aminteste în aceste texte erau hirotoniti si statorniciti preoti în comunitãtile, sau bisericile întemeiate din crestinii dintre pãgîni. Cãci despre preotii din Ierusalim si din Palestina, sau « din toatã Iudeea si Galileea si Samaria » (Fapte 9, 31) care îsi aveau preotii lor si pe Iacob - ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului, de care ei tineau ierarhic - care apar deodatã, numiti (2, 47) -, drept coloana vertebralã a Bisericii - (Fapte 11, 30), fãrã a se arãta cînd au fost ei hirotoniti, si de cine. Cum, cã ei apar deodatã, din chiar ziua Pogorîrii Duhului Sfânt, activînd în aceste trepte, reiese din faptul cã ar fi fost imposibil pentru cei doisprezece Apostoli sã si predice, sã si boteze, si sã punã si mîinile peste cele trei mii de suflete (persoane) care s-au botezat în prima zi a Cincizecimii, iar a doua zi a altor douã mii de suflete, fãrã concursul episcopului Iacob, al preotilor si diaconilor, care erau deja - dupã convingerea noastrã - hirotoniti, s-au sfintiti de Însusi Mîntuitorul Hristos, între învierea si Înãltarea Sa la cer, din rîndul celor saptezeci de ucenici Apostoli. Toti acestia deci au fost dinainte sfintiti : unii diaconi, altii preoti, altii episcopi, încît, Pogorîrea Duhului Sfânt a gãsit întreaga ierarhie bisericeascã închegatã. Apostolii nu-i puteau hirotoni înainte de Cincizecime, pentru cã, desi primiserã harul apostoliei incluzînd Preotia - în ziua învierii Domnului (Ioan 20, 21-23), nu 1-au pus în lucrare decît prin Pogorîrea Duhului Sfânt peste ei, care a aprins în ei harisma apostoliei lor - si a preotiei - ca si celelalte harisme avute dinainte, la care s-au adãugat si altele; cãci Apostolii aveau toate harismele.
Preotii erau localnici, adicã în cîte o localitate, sau cetate, unde erau asezati, cu misiunea înteitã: de a propovãdui Evanghelia, a sfinti pe credinciosi prin sãvîrsirea Sfintelor Taine si de a-i conduce sau pãstori, pe calea mîntuirii. Cãci preotii erau nu numai « iconomi ai harului si Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 10), ci erau si iconomi, sau administratori ai bunurilor materiale ale Bisericii (Fapte 11, 30), sau ai colectelor ce se fãceau de bisericile dintre pãgîni, « pentru ajutorarea sfintilor din Ierusalim » (Romani 15, 26 ; I Cor. 16, 1; II Cor. 8, 4), sau « pentru sãraci » (Gal. 2, 10). Cei rîvnitori - dintre slujitori - erau rãsplãtiti moral si material. Cãci zice Apostolul: « Preotii, care îsi tin bine dregãtoria, sã se învredniceascã de îndoitã cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvîntul (propovãduirea) si cu învãtãtura» (dogma greu de înteles) (I Tim. 5, 17). Din prima zi a Cincizecimii au fost prezenti la botezul si la cultul divin, care se sãvîrsea zilnic (Fapte 2, 42) si cei Saptezeci de Apostoli secunzi, din care Domnul a alcãtuit ierarhia bisericeascã.
Alte texte care amintesc de preotii din Ierusalim si din Palestina sunt cele în legãturã cu Sinodul apostolie la care, alãturi de Apostoli, au participat Iacob, episcopul Ierusalimului, care a si prezidat, si preotii de sub jurisdictia lui - din Iudeea, Galileea si Samaria (Fapte 15, 2. 7. 6. 22-23 ; 16, 4 ; 21, 18) ; apoi cei dintre neamuri (20, 17 ; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5 ; I Petru 5, 1-2, 5). Iar Iacob episcopul scria : « Este cineva bolnav între voi ? Sã cheme preotii Bisericii sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn (sfintit), în numele Domnului... Si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui» (Iacob 5, 14-15). Asa lucreazã preotia, chiar cînd preotul este nevrednic, cãci luereazã harul Domnului.
Episcopul, sau Arhiereul, este cea mai înaltã treaptã a Tainei Preotiei. Primii episcopi au fost hirotoniti de Mîntuitorul, ca Iacob, primul episcop al Ierusalimului - probabil si altii; numai cei amintiti ca hirotonisiti de Sfântul Apostol Pavel - în bisericile dintre pãgîni - ne sunt cunoscuti nominal, ca Timotei (I Tim. 4, 14-16; II Tim. 1, 6) si Tit (1, 5), deosebiti de Iacob si de preotii, sau « îngerii bisericilor » din Asia Micã, de care se aminteste în Apocalipsã de Sfântul Evanghelist Ioan cap. 2-3. Conditiile ce se cer episcopului sunt amintite de Apostolul Pavel în I Timotei 3, 1-7; Tit 1, 6-9, conditii ce se cer si preotilor.
Misiunea episcopului este de a învãta, de a sãvîrsi toate Tainele, iar cu exclusivitate: de a hirotoni preoti si diaconi, în eparhia lui respectivã, iar în sobor cu alti episcopi, în frunte cu Patriarhul, sau un Mitropolit, consacrã un nou episcop; si tot într-un astfel de sobor sfinteste si Sfântul si Marele Mir, în Joia Patimilor. La sfintirea clericilor, episcopii sunt sfãtuiti de Apostolul Pavel, ca odinioarã pe Timotei, episcopul Efesului, sã cerceteze bine, în prealabil, pe cei pe care-i hirotonesc preoti, sau diaconi, ca sã nu se facã pãrtas si la pãcatele altora. Cãci zice: « Nu-ti pune mîinile degrabã pe nimeni, nici nu te fã pãrtas la pãcatele altora» (I Tim. 5, 22).
Episcopul este conducãtorul, sau Pãstorul unei eparhii. Textele care amintesc termenul «episcop», sunt putine : (Fapte 20, 28 ; Filip 1, 1; I Tim. 3, 2 ; si Tit 1, 7). Iar o datã denumirea de episcop este referitã la Mîntuitorul Hristos, numit : « Pãstorul si Episcopul (Pãzitorul) sufletelor» (I Petru 2, 25). De asemenea,. El este numit si « Arhiereu Mare, Care a strãbãtut cerurile » (Evr. 4, 14) si « Arhipãstor », sau « Mai-Marele pãstorilor » de la Care vor « lua cununa cea nevestejitã a mãririi» (I Petru 5,4) episcopii si preotii care pãstoresc cu demnitate si vrednicie, cinstind preotia lor derivatã din El, Arhiereul cel Mare.
Iatã deci treptele preotiei sacramentale în Bisericã si misiunea specificã fiecãreia din ele.
Poate fi Bisericã si mîntuire fãrã episcopi, preoti si diaconi?
- Am amintit, în treacãt, mai înainte, cã în conceptul si notiunea de Bisericã si în însãsi structura Ei - în sens ortodox - intrã fiintial, organic si organizatoric, Preotia cu, ierarhia ei bisericeascã; si, cã una farã alta nu poate exista: Biserica nu poate exista fãrã Preotie cu ierarhia ei, nici Preotia fãrã Bisericã; conditionîndu-se reciproc. Începutul înfiintãrii, sau instituirii Uneia este si a celeilalte ; iar vecuirea Uneia este ca si a Celeilalte.
Dintru început s-a vãzut cã Fiul lui Dumnezeu - Mîntuitorul Hristos, venind pe pãmînt ca sã întemeieze Biserica Sa - ca organ al mîntuirii lumii - a început a-i crea mai întîi scheletul, sau «coloana vertebralã», alegînd, întîi, pe cei doisprezece Apostoli; apoi pe cei Saptezeci de ucenici apostoli, ca o primã ierarhie, creînd apoi din acestia (Saptezeci) ierarhia bisericeascã, cu puterea învãtãtoare, sfintitoare si conducãtoare. Si pe mãsurã ce acestia activau - propovãduiau - si botezau - « se adãugau zilnic Bisericii, cei ce se mîntuiau» (Fapte 2; 47).
De aceea, Domnul zice lui Petru - si prin el Apostolilor : « Pe aceastã piatrã (a credintei mãrturisite cã Hristos este Fiul lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui » {Matei 16, 16 18 ; Ioan 6, 69). Hristos este «Piatra vie», « aleasã si de pret», cum Îl numesc Apostolii (I Petru 2, 5-7; I Cor: 10, 4), dar si « Piatra de poticnire si stîncã de smintealã», pentru cei ce se poticnesc de El (I Petru 2, 8). Pe aceastã Piatrã a credintei în El, Domnul va clãdi «Casa Lui duhovniceascã», Biserica (2, 5). Iar la rîndul lor Apostolii si crestinii sunt «pietre vii» (2; 5), ziditi pe «Piatra cea din capul unghiului - Hristos - spre a fi locas al lui Dumnezeu în Duh» (Efes. 2, 20, 22). Voi - zice Sfântul Pavel crestinilor din Efes - « sunteti împreunã cetãteni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a proorocilor, Piatra din capul unghiului fiind Însusi Iisus Hristos» (Efes. 2, 19-20).
Prin urmare Biserica întemeiatã de Mîntuitorul Hristos are un dublu caracter: unul nevãzut de institutie sfântã si sfintitoare, prin harul mîntuitor al Sfintelor Taine ; si altul vãzut, ca societate, sau obste crestinã organizatã cu o ierarhie preoteascã - clerul - si poporul credincios, spre mîntuirea si sfintirea lui. Iar preotimea ierarhicã avînd de la Hristos -Arhiereul Mare - neîntreruptã puterea haricã - întreitã - si autoritatea Lui dumnezeiascã, în numele Cãruia se exercitã, transmisã de la El, prin Apostoli, se întelege clar cã, în afarã de Bisericã si de preotia Ei haricã, sfintitoare, nu este mîntuire. Cãci asa cum nu poate exista Bisericã adevãratã, fãrã preotie adevãratã, sfintitoare, tot asa nu poate fi nici preotie adevãratã fãrã Bisericã adevãratã. Cãci mîntuirea se lucreazã de una prin alta si de amîndouã împreunã. De aceea este sigur cã nici mîntuire nu poate fi, pentru nimeni, fãrã preotie, - fãrã episcopi, preoti si diaconi; adicã fãrã pãstorii duhovnicesti ai credinciosilor, pe eare ei i-au evanghelizat, i-au botezat si i-au împãrtãsit cu Sfintele Taine. Cãci fãrã pãstor oile rãtãcesc (Matei 9, 36), cum spune Domnul de oile care n-au pãstori adevãrati, devotati. Unde nu este preotia sfintitoare si conducãtoare, unde nu sunt pãstorii duhovnicesti, crestinii rãtãcesc, constatare pe care o face Pãstorul cel Mare - Hristos - si Bun (Ioan 10; 11), Care « vãzînd multimile, I S-a fãcut milã de ele cã erau necãjite si rãtãcite ca niste oi care n-au pãstor » (Matei 9, 36). Asa s-a întîmplat cu protestantismul, -care - iesind de sub ascultarea Bisericii si înlãturînd Preotia sfintitoare si ierarhicã, cu Tainele si Sfânta Traditie - a dat nastere la sute de bisericute de tot felul, de la cele pietiste, la cele rationaliste, care au stricat si Sfânta Scripturã, ajungînd multi la ateism.
Iatã pentru ce si Apostolii îndeamnã pe credinciosii Bisericii sã asculte de preotimea superioarã - episcopii si preotii lor (Evr. 13, 17 ; I Petru 5, 5) si sã se supunã Ei, ca sã nu-si piardã mîntuirea. Cãci cine n-ascultã de preoti si episcopi, pãstorii credinciosilor, n-ascultã nici de Bisericã. Ascultarea, sau neascultarea de Bisericã si de pãstorii Ei înseamnã ascultare, sau neascultare si lepãdare de Hristos si de Dumnezeu Tatãl. Aceasta o spune clar Mîntuitorul Însusi, cînd zice: «Cel ce vã ascultã pe voi (apostolii - si preotimea - preotii si episcopii Bisericii) pe Mine Mã ascultã. Si cel ce se leapãdã (n-ascultã) de voi; se leapãdã de Mine. . . si de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16 ; Matei 10, 40 ; Marcu 9, 37) ; deci si de Bisericã se leapãdã. Iar « cine n-ascultã de Bisericã - zice Domnul - este pãgîn si vames» (Matei 18, 17). Acela, sau aceia, care ies de sub ascultarea Bisericii au cãzut din harul (Gal. 5, 4) primit la început, prin Taina Botezului, sãvîrsit de slujitorii Ei, pe care Apostolii si Biserica îi dau anatemei (Gal. 1, 7. 9), ca cei «cãzuti din dreapta credintã» (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17) ca ereticii: Alexandru, Imeneu si Filet. Toti cei iesiti de sub ascultarea Bisericii, nu numai cã nu se pot mîntui, dar cad si sub blestem si osîndã vesnicã. O explicã aceasta clar Apostolul Neamurilor, care a avut de luptat cu tot felul de eretici, încã de atunci apãruti.
Cãci dupã ce aminteste, pe scurt, de învãtãturile de temei ale mîntuirii, ca : pocãinta, botezul, preotia, sau punerea mîinilor - cum o transmiteau Apostolii - adicã, prin hirotonie, de învierea mortilor si Judecata vesnicã, scrie categoric despre cei cãzuti din har asa: «Cãci este cu neputintã pentru cei ce s-au luminat odatã (prin învãtãturã si harul Botezului) si au gustat darul cel ceresc si pãrtasi s-au fãcut Duhului Sfânt, si au gustat cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputintã este pentru ei dacã au cãzut, sã se innoiascã iarãsi spre pocãintã, fiindcã ei rãstignesc lorusi, a doua oarã, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 4-6). Iatã, deci, unde duce neascultarea de Bisericã si de preotimea ierarhicã.
Ce legãturã este între harul preotiei sacramentale si viata personalã a clericilor? Harul Preotiei poate deveni nelucrãtor datoritã vietii personale a preotului?
- Harul, energie divinã, este puterea dumnezeiascã, ce «naste de sus» sau «din nou» - prin Botez - si cultivã, în persoana care l-a primit, viata în Hristos, si pregãteste pentru viata vesnicã. Iar harul dumnezeiesc acordat prin Taina Hirotoniei, sau a Preotiei, este puterea duhovniceascã - primitã de cei hirotonisiti - cu care ei îsi îndeplinesc constiincios îndatoririle preotesti. La cei ce poartã acest har cu vrednicie, în oficierea Sfintelor Taine si a îndatoririlor lor pastorale, acest har este însotit de un ajutor special din partea lui Dumnezeu, pentru împlinirea acestei slujiri, în chip bineplãcut lui Dumnezeu si spre a duce o viatã virtuoasã, compatibilã cu chemarea ce o au.
Pe slujitorii vrednici ai Bisericii, spun Sfintii Pãrinti, îi hirotoniseste - în chip nevãzut - Însusi Arhiereul.ceresc - Hristos - prin mîna si gura episcopului care-i consacrã; iar pe cei nevrednici nu-i sfinteste El, ci episcopul. Totusi, harul Preotiei lucreazã - prin sine - nefiind conditionat de vrednicia, sau nevrednicia, celor care îl poartã. Numai cã, pe cînd cei ce poartã acest har preotesc cu vrednicie, îl cinstesc ca pe lucrarea divinã si ca pe Dumnezeu, Cel în Treime, Care le împãrtãseste acest har, ceilalti, nevrednici, însã, necinstesc si harul primit si pe Dãtãtorul lui, « fiindcã ei rãstignesc lorusi a doua oarã pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 6).
De drept - si în chip firesc - este si trebuie sã fie o bunã si strînsã legãturã între harul preotiei sacramentale, sfintitoare, si viata personalã a clericilor, care trebuie sã fie pilde de urmat pentru credinciosi. Asa recomandã Sfântul Apostol Pavel episcopilor si preolilor: «Nimeni sã nu dispretuiascã tineretile tale - scrie lui Timotei - ci fã-te pildã (de urmat) credinciosilor cu cuvîntul, cu purtarea., cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curãtia» (I Tim. 4, 12). Iar lui Tit îi scrie: « Întru toate aratã-te pe tine pildã de fapte bune, dovedind în învãtãturã neschimbare; cuviintã, cuvînt sãnãtos si fãrã prihanã, pentru ca cel potrivnic sã se rusineze, neavînd de zis nimic rãu împotriva voastrã » (Tit 2, 7-8). Si tot asa recomandã si Sfântul Apostol Petru preotilor : «Pãstoriti turma lui Dumnezeu (Biserica) datã în paza voastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stãpînit peste Biserici, ci pilde fãcãndu-vã turmei» (I Petru 5, 2-3), adicã credinciosilor.
Din nefericire, însã, au fost dintru început si totdeauna în Bisericã si unii slujitori mai slabi, care s-au lãsat coplesiti de unele pãcate omenesti, vãdindu-se nevrednici de slujirea preoteascã.
Unii poate intrã în pregãtirea preoteascã - în scolile speciale de la început cu alt gînd, decît cel al misiunii ei; sau altii, pe parcursul slujirii lor, într-un fel sau altul, « cad din har ». Întrebarea acestui capitol vizeazã, mai ales, astfel de nevrednici purtãtori ai harului preotesc. Si anume, dacã harul Preotiei este împiedicat în lucrarea - si eficacitatea lui - de nevrednicia celor care-l poartã? Rãspunsul la aceastã întrebare este, categoric, Nu !
Dupã învãtãtura Noului Testament - si a Bisericii - harul Sfintei Treimi este atribuit mai mult lui Hristos si Jertfei Lui mîntuitoare, cãci asa citim: « Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu (Tatãl) si împãrtãsirea Sfântului Duh sã fie cu voi toti» (II Cor. 13, 13), cuvinte intrate întocmai, ca formulã culticã, în Sfânta Liturghie. Acest har lucreazã totul, indiferent de vrednicia, sau nevrednicia slujitorilor Bisericii. Si pe cel vrednic si pe cel nevrednic, Apostolul Neamurilor îi îndeamnã: «Nu fi nepãsãtor de harul (preotesc), care este în tine» (I Tim. 4, 14). Cãci nu numai harul este cel care mîntuieste.
Un prim exemplu - noutestamentar - îl oferã Iuda care, desi, ca Apostol al lui Hristos, propovãduia, vindeca bolnavi si scotea demoni ca toti ceilalti Apostoli dar a vîndut pe Învâtãtorul sãu din iubire de arginti: « pentru cã era fur si purtînd punga (comunã), lua din ea ce punea în ea » (Ioan 12, 6), iar dupã vînzarea Stãpînului, s-a spînzurat (Matei 27, 3-5). De asemenea Domnul vorbeste si de « proorocii mincinosi », care, în trufia lor, vor apare la judecatã cu drepturi cîstigate - dupã ei, ca si fariseii lãudãrosi, de odinioarã - asteptînd laude si rãsplatã. Cãci zice Domnul despre acest fel de slujitori: «Multi Îmi vor zice în ziua aceea (a dreptei Judecãti) : Doamne, Doamne, au nu in numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni (false) am fãcut ? Si atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea» (Matei 7, 22-23). Asemenea « slujitori » zisi ai lui Hristos, care « lucreazã fãrãdelegea », sunt toti ereticii de totdeauna: « Acestia - zice Apostolul neamurilor - sunt apostoli mincinosi; lucrãtori vicleni, care iau chip de Apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger de luminã... iar slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptãtii, al cãtor sfîrsit va fi dupã faptele lor » (II Cor. 11, 13-15). Iar în altã parte, acelasi Apostol spune cã toti acesti «lucrãtori» fac: « lucrarea lui satan; însotitã de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amãgiri nelegiuite, pentru fiii pierzãrii, fiindcã n-au primit iubirea adevãrului ca sã se mîntuiascã. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amãgire, ca ei sã creadã minciunii; ca sã fie osînditi toti cei ce n-au crezut adevãrului, ci le-a plãcut nedreptatea» (II Tes. 2, 9-12). Alãturi de acestia sunt si toti care poartã harul cu nevrednicie.
Sfântul Ioan Hrisostom (Gurã de Aur) - care vede în preot pe «îngerul Domnului» - întrebat de unii, cum «Dumnezeu îi hirotoniseste pe toti, chiar si pe cei nevrednici de slujirea preoteascã ?» ,rãspunde: « Nu pe toti îi hirotoniseste Dumnezeu, însã (harul) lucreazã prin toti - chiar de ar fi si nevrednici - pentru mîntuirea poporului. Cã dacã Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un mãgar si prin Balaam (vrãjitorul), printr-un om spurcat (Numeri 22, 7-24; II Petru 2, 15-16), cu atît mai mult prin preot: Cãci ce nu face Dumnezeu pentru mîntuirea noastrã ? Prin cine nu lucreazã El ? Cã dacã El a lucrat prih Iuda si prin cei ce fãceau proorocii mincinoase (Matei; 7, 22), si altii încã scoteau draci; cu atît mai mult va lucra prin preoti». Ceea ce se cautã la preot este sã nu strice, sau sã falsifice credinta, adevãrurile de credintã. Numai în cazul cãderii în erezie preotul nu trebuie ascultat. « Dacã preatul are o credintã stricatã – zice iarãsi Marele Dascãl -, chiar dacã înger din cer de ar fi, tu nu te supune ; iar dacã învatã drept, nu te uita la viatã, ci la cuvintele lui. . . asteaptã pe Judecãtorul; nu rãpi mai dinainte locul lui Hristos, al Lui este dreptul de a cerceta (si judeca), si nu al tãu. Tu esti cea de pe urmã slugã, iar nu stãpîn. . . »
« Sã nu judecãm pe ale altora, ci fiecare sã-si judece pe ale sale, fiecare sã se cerceteze pe sine singur... Totul este al harului. Preotul este dator sã deschidã gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucreazã. El tine numai locul unui sfetnic... Preotul face totul pentru credinta ta (crestine). Nici cel drept (vrednic) nu te va putea folosi cu ceva, fiind tu rãu, si nici slujitorul cel rãu (nevrednic) nu te va vãtãma întru nimic, fiind tu bun si credincios» (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a II-a la Epistola a doua cãtre Timotei, trad. cit. p. 189-193, passim).
Prin urmare, este clar din cele arãtate, cã harul Preotiei nu poate fi nelucrãtor din pricina vietii sau nevredniciei personale a preotului; dupã cum nu este conditionatã lucrarea lui nici numai de vrednicia preotilor. Fiindcã harul lui Dumnezeu lucreazã totul, prin puterea Sa; preotul fiind doar oficiantul, persoana vãzutã, la oficierea Sfintelor Taine, fãrã a le împiedica sau spori eficacitatea lor. Altfel, cîte nevrednicii sunt în rîndul slujitorilor, peste veacuri, ar însemna sã nu existe Botez, Mirungere, Împãrtãsanie si celelalte Taine etc. Lipsurile vredniciei preotilor le împlineste însã lucrarea harului.
De ce agheasma, sau apa sfintitã, îndeosebi Agheasma mare de la Boboteazã nu se stricã ani de zile, fiind sãvîrsitã corect dupã rînduiala Bisericii, desi este sfintitã si de preoti vrednici si de cei nevrednici ? Nu pentru cã totul este lucrare a harului, si nu a slujitorilor ei, oricare si oricum ar fi ei? Iatã, deci, ce legãturã este între harul preotiei sacramentale si viata personalã a clericilor.
Cum trebuie sã fie un bun preot si pãstor, dupã Sfânta Scripturã?
- Dupã Sfânta Scripturã, preotul, ca slujitor al lui Hristos si al Bisericii, trebuie sã fie «înger în trup», sau «îngerul Domnului», cum este numit Ioan Botezãtorul. Cã zice Domnul despre el: « Iatã, Eu trimit, înaintea fetei Tale (Fiul Meu), pe îngerul Meu, care va pregãti calea Ta, înaintea Ta » (Matei 11, 10 ; Marcu 1, 2 Luca 7, 27). Si tot asa preotul este numit si « înger al Bisericii » (Apoc. 2-3), înger însemnînd «vestitor», adicã cel ce vesteste, sau aduce la cunostintã voia lui Dumnezeu.
Ca propovãduitor al Evangheliei, ca « iconom (sau slujitor) al tainelor lui Dumnezeu, » (I Cor. 4, 1; I Cor. 6, 4) sau ca : « bun iconom al harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu» (I Petru 4, 10), si ca pãstor al turmei cuvîntãtoare a lui Dumnezeu, preotul trebuie sã întruchipeze: credinta, cinstea, corectitudinea, curãtia sufleteascã sau viata moralã personalã pilduitoare, bunãtatea, dreptatea, rãbdarea, dragostea, blîndetea, întelepciunea etc., dar mai presus de toate iubirea jertfelnicã de Hristos – Dumnezeu si pãstoritii ce i s-au încredintat sã-i ducã la pãsunea duhovniceascã, la mîntuire si dumnezeire.
Pînã la începerea acestei activitãti el s-a pregãtit în chip deosebit intelectual, moral-spiritual si în scop misionar, cunoscînd felul slujirii si al pastoratiei, precum si metodele de apãrare a credintei si crestinilor pãstoriti fatã de atacurile eretice. Preotul trebuie sã fie permanent preocupat de citirea Sfintei Scripturi si la curent cu toate problemele pastoral-sociale si misionar-samarinene, spre a se face tuturor pildã de credinciosie si de «bun ostas al lui Hristos Iisus» (II Tim. 2,3). Numai asa capãtã încrederea credinciosilor, pe care altfel o pierde si se discrediteazã în fata enoriasilor sãi.
Textele noutestamentare, care aratã cum trebuie sã fie un bun preot si un pãstor respectat, sunt multe. Dintr-acestea vom aminti pe cele mai de seamã. Cînd Mîntuitorul reasazã pe Petru în apostolatul din care cãzuse - cînd s-a lepãdat de El cu jurãmînt cã nu-L cunoaste, apoi s-a cãit amarnic (Matei 26, 69-75) - îl întreabã, dupã Învierea Sa: « Mã iubesti, Petre ?» « Da, Doamne, Tu stii cã Te iubesc», a rãspuns Petru, iar Domnul i-a zis de trei ori : « Paste oile Mele ! » si « Pãstoreste oile si mieluseii Mei » (Ioan 21, 15-17). Prin urmare, pune la temelia preotiei si pastoratiei, mai presus de orice, dragostea de Hristos si de pãstoritii lui, oile cuvîntãtoare, pentru care Domnul S-a jertfit pe Cruce, ca sã ne mîntuiascã si sã le mîntuiascã.
De îndatã ce Apostolii hirotonesc episcopi si preoti, ca pãstori ai Bisericilor, fiecare unde sunt asezati - episcopii pe eparhii sau tinuturi, iar preotii în parohii - le dau si sfaturi cum trebuie sã fie buni preoti si buni pãstori. Mai întîi reamintim cã episcopul, ca si preotul, îndeplineste întreita slujire a lui Hristos : de propovãduitor, de sfintitor si de pãstor sau cãlãuzitor pe calea mîntuirii.
Între sfaturile date de Apostolul Pavel episcopilor si preotilor, el scrie : « De doreste cineva episcopie (sau parohie), bun lucru doreste. Dar se cuvine ca episcopul (si preotul) sã fie fãrã prihanã, bãrbat al unei singure femei (atunci episcopii erau cãsãtoriti, iar unii pãgîni înstãriti care se crestinau avuseserã mai multe sotii, poligamie), veghetor, întelept, cuviincios, iubitor de strãini, destoinic a învãta pe altii, nebetiv, nedeprins sã batã, neagonisitor de cîstig urît, ci blînd, pasnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avind copii ascultãtori, cu toatã bunãcuviinta. Cãci dacã nu stie cineva sã-si rînduiascã propria lui casã, cum va purta grijã de Biserica lui Dumnezeu ? Episcopul (ca si preotul)... nu cumva sã se trufeascã si sã cadã in osînda diavolului » (I Tim. 3, 1-6) si în cursa diavolului.
Iar în alt loc acelasi Apostol îndeamnã : « Nimeni sã nu dispretuiascã tineretile tale (Timotei). Ci fã-te pildã credinciosilor, cu cuvîntul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu -credinta, cu curãtia... Nu fi nepãsãtor de harul (preotesc) care e în tine (primit prin hirotonie). Ia aminte la tine însuti si la învãtãturã ; stãruie în acestea, cãci fãcind aceasta, si pe tine te vei mîntui si pe cei care te ascultã » (I Tim. 4, 12-16). Episcopul (sau preotul) sã nu se facã pãrtas la pãcatele altora (5, 22). Iar fatã de eretici si, de rãtãcirile de la dreapta credintã, Apostolul îndeamnã pe episcop, ca si pe preot : « O, Timotei, pãzeste comoara (dreptei credinte) ce ti s-a încredintat, depãrtîndu-te de vorbirile desarte si lumesti, si de împotrivirile stiintei mincinoase, pe care unii, mãrturisind-o, au rãtãcit de la credintã » (6, 20-21).
Acelasi Apostol scrie si îndeamnã si pe Tit (episcop), - ca si pe preotii, neexperimentati si nepregãtiti îndeajuns-: «De omul eretic, dupã întîia si a doua vorbire, depãrteazã-te, stiind cã unul ca acesta s-a abãtut si a cãzut în pãcatul (neascultãrii de Bisericã), fiind singur de sine osîndit» (Tit 3, 10-11). Aceasta, pentru cã discutiile contradictorii si desarte, cu cei rãtãciti : « aduc mai degrabã certuri (de cuvinte), decît lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu, cea întru (dreapta) credintã» (I Tim. 1, 4). Despre asemenea «credinciosi» eretici, Apostolul, care a avut de luptat cu ei si le-a cunoscut metodele, scrie iarãsi apãrînd «dreapta credintã»: «Acela e un îngîmfat, care nu stie nimic, suferind de boala disculiilo si a certurilor de cuvinte, din care pornesc : ceartã, pizmã, defãimãri, bãnuieli viclene, gîlcevile necurmate ale oamenilor stricati la minte si lipsiti de adevãr, care socotesc cã evlavia este un mijloc de cîstig... Depãrteazã-te de unii ca acestia !» (I Tim. 6, 4-5; I Tim. 2,23).
Alte îndemnuri grãiesc cãtre slujitorii Bisericilor astfel : « Fugi de poftele tineretilor si urmeazã dreptatea, credinta, dragostea, pacea cu cei ce cheamã pe Domnul din inimã curatã. Fereste-te de întrebãrile nebunesti, stiind cã dau prilej de ceartã. Un slujitor al Domnului nu trebuie sã se certe, ci sã fie blînd fatã de toti, destoinic sã dea învãtãturã, îngãduitor, certînd cu blîndete pe cei ce stau împotrivã, ca doar le va da Dumnezeu pocãintã spre cunoasterea adevãrului. Si ei sã scape din cursa diavolului, pentru a-i face voia» (II Tim. 2, 22-26).
Stiind cã « Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu, si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie desãvîrsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun » (II. 3, 16-17) : Apostolul îndeamnã pe pãstorii Bisericilor, prin Timotei : «Propovãduieste cuvîntul (lui Dumnezeu), stãruieste cu timp si fãrã timp, mustrã, ceartã, îndeamnã, cu toatã îndelunga rãbdare si învãtãturã. Cãci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învãtãtura sãnãtoasã, ci – dornici sã-si desfãteze auzul – îsi vor grãmãdi învãtãtori dupã poftele lor. Si îsi vor întoarce auzul de la adevãr si se vor abate cãtre basme. Tu fi treaz în toate, suferã rãul, fã lucrul de evanghelist, slujba ta fã-o deplin !» (II Tim.4, 2-5).
De asemenea, prin Tit sfãtuieste pe fiecare preot - ca si prin Timotei - sã fie: « ca un bun iconom al lui Dumnezeu, neîngîmfat, nu grabnic la mînie, nu dat la bãuturã, pasnic nepoftitor de cîstig urît; ci iubitor de strãini, iubitor de bine, întelept, drept, cuvios, cumpãtat, tinîndu-se de cuvîntul cel credincios al învãtãturii, ca sã fie destoinic si sã îndemne la învãtãtura cea sãnãtoasã si sã mustre pe cei potrivnici. Pentru cã multi sunt rãzvrãtiti, grãitori în desert si înselãtori, mai ales cei din tãierea împrejur, cãrora trebuie sã li se închidã gura ca unora care rãzvrãtesc case întregi, invãtînd, pentru cîstig urît, cele ce nu se cuvin» (Tit 1, 6-11).
De asemenea, si Apostolul Petru îndeamnã pe preoti astfel: « Pãstoriti turma (Biserica) lui Dumnezeu datã în paza noastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste: Nu ca si cum ati fi stãpîni peste Biserici, ci pilde fãcîndu-vã turmei. Iar cînd se va arãta Mai-marele pãstorilor, veti lua cununa cea nevestejitã a mãririi» (I Petru 5, 2-4).
Si Sfântul Apostol Ioan vorbeste în Apocalipsã (capitolele 2 si 3) de îngeri, adicã pãstorii celor sapte Biserici din Asia Micã, unde pe pãstorii buni îi laudã, iar pe cei rãi ii mustrã, ca pe cel al Bisericii din Sardes. Acestuia, Domnul ii zice: « Stiu faptele tale, cã ai nume, cã trãiesti, dar esti mort» (Apoc. 3, 1). Iatã deci cum trebuie sã fie un bun preot si pãstor, dupã Sfânta Scripturã, ca sã poatã primi dreapta rãsplatã.
Dati cîteva exemple biblice despre pãstori buni si pãstori rãi.
- Un pãstor este bun cînd urmeazã exemplul lui Hristos, de smerenie, blîndete si bunãtate; dragoste si rãbdare etc. si cînd îsi îndeplineste, constiincios si cu spirit de jertfelnicie, îndatoririle sale preotesti; în acelasi timp, sã fie supus si ascultãtor episcopului -sau chiriarhului respectiv, si Bisericii, sau Sfântului Sinod, autoritatea superioarã a Bisericii în apãrarea dreptei credinte si a disciplinei morale fatã de eretici, sau cei abãtuti de la dreapta credintã, si de cei cu abateri morale, pe care-i sanctioneazã.
Pãstorul rãu, dimpotrivã, este nestatornic în credintã, sau adoptã si învatã idei gresite, contrare învãtãturii Bisericii si Sfintei Scripturi. Si, astfel, dovedindu-se cã este eretic si nerecunoacînd dreapta învãtãturã, se rãzvrãteste, iesind de sub ascultarea ierarhului care l-a hirotonit si a Bisericii; apoi, este excomunicat din sînul Ei, de Sfântul Sinod, ca « pãgîn , si vames» (Matei 18, 17) si « dat anatemei» (Gal. 1, 7-9), sau « satanei, ca sã se învete sã nu huleascã» (I Tim. 1, 20). Iar dacã este preot; «cãzut din har » ( Gal. 5,4) în erezie, este depus din dreaptã si caterisit, luîndu-i-se si dreptul de a mai face slujire preoteascã în bisericã sau credinciosilor.
Tot rãu pãstor este socotit si cel care, desi nu s-a abãtut de la dreapta credintã, si de la «învãtãtura sãnãtoasã», a sãvîrsit abateri de la legea moralã, dînd exemplu rãu credinciosilor pãstoriti. Si pe acestia Biserica îi sanctioneazã, supunîndu-i - temporar - la oprirea oficierii celor sfinte si dîndu-le canonul respectiv, spre îndreptare, sau îi si cateriseste pentru pricini mai grave, morale. Numai pe cei eretici, Biserica, avînd puterea divinã de «a lega si de a dezlega» (Matei 18, 18) «în cer si pe pãmînt», excomunicã, sau îndepãrteazã din sînul Ei definitiv, dînd anatemei pe cei ce ies de sub ascultarea Ei, ca rãzvrãtiti si falsificatori ai dreptei credinte.
Exemple biblice sunt suficiente si despre pãstorii buni si despre cei rãi. Între pãstorii buni amintim în primul rînd pe cei 12 Apostoli mari si pe cei «70» apostoli secunzi, la care se adaugã marele Pavel, «Apostolul Neamurilor», convertit «mai tîrziu»; apoi episcopii Iacob, Timotei si Tit, Epafrodit, episcopul filipenilor (Filip. 2, 25), Epafras, episcop în Colose (1, 7) si Arhip, preot tot acolo (Coloseni 4, 17), preotii din Ierusalim, din care unii erau « iconomi » (Fapte 11, 30) ; Barnaba, Iuda al lui Iacob si Sila, care erau si «prooroci», care duc, împreunã cu Pavel, hotãrîrea Sinodului apostolic - privitoare la netãierea împrejur a crestinilor dintre pãgîni - Bisericilor dintre neamuri (Fapte 15, 22-35). Apoi preotii din Milet si Efes (20, 17), cãrora Apostolul Pavel le atrage atentia cã, dupã plecarea lui, vor intra între ei « lupi (rãpitori) îngrozitori, care nu vor cruta turma. Si dinire voi - le zice el - se vor ridica bãrbati, grãind învãtãturi rãstãlmãcite, ca sã atragã pe ucenici dupã ei. Drept aceea, privegheati, aducîndu-vã aminte cã timp de trei ani, n-am încetat, noaptea si ziua, sã vã îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum vã încredintez lui Dumnezeu si cuvîntului harului Sãu...» (20, 29-32). Pavel le dã si exemplu personal, în toate: în cuvînt, în faptã, în lucrul cu mîinile si în moarte.
Exemple de pãstori buni sunt si cei din Bisericile din Asia Micã, despre care se vorbeste în Apocalipsã (2-3), din care unii au murit ca martiri, ca Antipa (2, 13), asa cum au murit martiri în Ierusalim: Sfântul arhidiacon Stefan (Fapte 7, 59-60), ucis cu pietre, si Sfântul Apostol Iacob, fratele lui Ioan, ucis de sabie, din porunca lui Irod (Fapte 12, 2). Toti acesti vrednici pãstori - de la cei 12, la cei 70, cei sapte diaconi (6, 6), si cei amintiti nominal, au trecut în ceata martirilor si a sfintilor.
Exemple de pãstori rãi sunt mai putin arãtate nominal. Între acestia, cel dintîi este Iuda Iscariotul, fost apostol, între cei «12», care si-a vîndut Învãtãtorul si Dumnezeul lui - Hristos, - apoi s-a spînzurat (Matei 27, 5). Proorocia Mîntuitorului, cã se vor ridica «prooroci mincinosi» si «învãtãtori mincinosi» s-a adeverit. Pe unii din acestia îi amintesc Apostolii nominal. Asa este Dimas, unul din lista celor «70», fost colaborator al lui Pavel, cînd era captiv la Roma, dar pe care « l-a pãrãsit, iubind veacul de acum» (II Tim. 4, 10), devenind dupã traditie - preot idolesc, la pãgîni.
Se mai aminteste de Alexandru, Imeneu si Filet, care « au cãzut din credintã, devenind eretici (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17-18), care se pare cã erau pãstori, de vreme ce propovãduiau, rãstãlmãcind învierea etc. De aceea, Apostolul i-a dat anatemei, ca sã nu mai huleascã (I Tim. 1, 20). Pãstori rãi erau iudaizantii, anatemizati de Pavel, cã falsificau Evanghelia (Gal. 1, 7-9, Filip. 3, 2). Un alt pãstor rãu e amintit Diotref, preotul unei biserici din Asia Micã (III Ioan v. 9), trufas si invidios pe misionari. Apoi în Apocalipsã se aminteste de iudaizantii din «sinagoga satanei» (2, 9; 3, 9); de pãstorul din Tiatira, care lãsa pe desfrînata Isabela sã amãgeascã pe crestini la desfrîu si la mîncãri idolesti (2, 20) ; si tot pãstor nevrednic este si cel al Bisericii din Sardes, de care se zice cã, « desi viu, este mort» sufleteste (3, 1) etc.
Iatã deci atîtea exemple de pãstori buni si pãstori rãi.
