marți, 6 aprilie 2010

Sfanta Taina a Preotiei crestine sacramentale sau sfintitoare

(extras din cartea Convorbiri Duhovnicesti, vol. II, de Protos. Ioanichie Bãlan, editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1990; textul apartine preotului Ioan Mircea, caruia Ioanichie Balan ii ia un interviu)


Cîte feluri de preotii sunt, dupã Sfânta Scripturã, si care este rolul fiecãreia dintre ele?

- Dupã Sfânta Scripturã sunt trei feluri de preotii, atît în Vechiul Testament, cît si în Noul Testament, fiecare din ele cu rolul sãu. Astfel, în Vechiul Testament se vorbeste de Preotia lui Melchisedec (Facerea 14, 18), care ca «preot al lui Dumnezeu» l-a primit pe Avraam cu pîine si vin, dupã înfrîngerea regelui Sodomei; preotia leviticã, sau sacrificialã, consacratã prin «ungerea sfântã» (Iesire 29, 21; 30, 25) «dupã rînduiala lui Aaron» (Iesirea 40, 13; Levitic 8, 1-7; Evr. 7. 11), si «preotia împãrãteascã» (Iesirea 19, 6), a întregului popor Israel, ca «semintie aleasã, neam sfânt, popor ales». Aceste trei preotii sunt înlocuite cu alte trei preotii în Noul Testament.

Noul Testament vorbeste de : Preotia lui Hristos, preotie divinã, vesnicã, adicã netrecãtoare (Evr. 7, 24), dar nu «care nu trece de la unul la altul» (prin hirotonie), cum au falsificat ideea si textul grec traducãtorii Bibliei protestante folosite de toate cultele vechi si noi.

Preotia lui Hristos; zisã «dupã rînduiala lui Melchisedec» (Ps. 109,4; Evr. 5,6; 7,17) este primitã de El, direct, de la Tatãl, prin Duhul Sfânt, Care L-a uns (Isaia 61, 1; Luca 4, 18; Evr. 1, 9), Mîntuitorul Hristos Si-a exercitat Preotia, sau slujirea Lui de Arhiereu, tãmãduind bolnavii, alungînd demoni, binecuvîntînd copii, înviind morti etc.; dar slujirea Sa arhiereascã, sau preoteascã, a sãvîrsit-o la instituirea Cinei celei de Tainã. În fapt, El acceptînd de bunã voie patimile, în scopul rãscumpãrãrii omenirii; în momentul rãstignirii Domnul a fost si Arhiereu jertfitor si jertfã, sau «Mielul lui Dumnezeu care ridicã pãcatele lumii» (Ioan 1, 29). El a mai sãvîrsit slujire arhiereascã, în chiar Ziua Învierii, cînd a transmis harul preotesc - din Preotia Lui - si Apostolilor, prin suflarea Duhului Sfânt asupra lor, si aceastã putere haricã de a ierta pãcatele, în numele Lui. Atunci, dupã ce i-a binecuvîntat, cu: « Pace vouã ! » a zis : « Luati Duh Sfânt. Cãrora veti ierta pãcatele, le vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Domnul a mai exercitat preotia iarãsi cînd a sãvîrsit, la Emaus, cina euharisticã, prin frîngerea pîinii si binecuvîntarea ei, dupã care, lui Luca si Cleopa li s-au deschis ochii si L-au cunoscut (Luca 24, 13-32), iar El s-a fãcut nevãzut de ei.

A doua Preotie a Noului Testament, este preotia sacramentalã, sau sfintitoare, cea prin transmitere si derivare din Preotia lui Hristos, primitã de la El de Apostoli, prin suflarea Duhului Sfânt, si transmisã de ei ierarhiei bisericesti - diaconi, preoti si episcopi - prin punerea mîinilor, sau prin hirotonie (Fapte 6, 6 ; 14; 23 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 22; II Tim. 1, 6 ; Tit 1, 5). Aceastã preotie se numeste preotie specialã, de hirotonie si de succesiune apostolicã, decurgînd din Preotia lui Hristos, prin Apostoli si transmisã apoi prin episcopi preotilor si diaconilor. Numai aceastã Preotie, de drept divin, si de succesiune apostolicã este în drept si are harul întreitei slujiri: de a conduce, sau a pãstori, a învãta si de a sfinti prin oficierea Sfintelor Taine.

Derivatã din Preotia de hirotonie este cea de a treia preotie, numitã «preotie împãrãteascã» sau «de obste», zisã si «preotie sfântã» (I Petru 2, 5), a. tuturor crestinilor, care au primit Tainele : Botezul, Mirungerea si Sfânta Împãrtãsanie. Despre aceastã preotie generalã, care colaboreazã cu preotia haricã, de hirotonie - din care ia nastere - vorbeste Apostolul Petru. El scrie crestinilor: « Iar voi sunteti. . . casã duhovniceascã, preotie sfântã; ca sã aduceti jertfe duhovnicesti. . . semintie aleasã, preotie împãrãteascã, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu; ca sã vestiti în lume bunãtãtile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunatã. Voi care odinioarã nu erati popor (ales) iar acum sunteti poporul lui Dumnezeu» (I Petru 2, 5, 9-10): Rolul acestei preotii este de a colabora cu preotii: în consiliile parohiale si comitetele parohiale, la cîntarea în bisericã, aducerea prescurilor si vinului pentru slujbã si a ofrandelor lor; vizitarea bolnavilor, colaborare în operele misionare si samarinene, la curãtirea si repararea bisericii, la hramuri si la catehizare etc. Iar în lipsa preotului, orice crestin poate boteza un copil în primejdie de moarte; afundîndu-l în apã, sau stropindu-l, cu rostirea cuvintelor : Se boteazã robul lui Dumnezeu : în numele Tatãlui si al Fiului, si al Sfântului Duh.

Prezentati-ne, pe bazã de texte biblice, ce este preotia sacramentalã, cine o poate sãvîrsi, cui se poate administra, ce har primeste preotul la birotonie?

- Preotia sacramentalã, sau sfintitoare, este una din cele sapte Taine ale Bisericii si cea mai importantã, pentru cã ea le sãvîrseste pe toate, si farã ea nici o Tainã nu este valabilã. Dupã cum s-a amintit, aceastã Preotie este instituitã de Mîntuitorul Hristos, Arhiereul ceresc, în ziua învierii Lui, prin suflarea Sfântului Duh asupra Apostolilor, cînd le-a dat si puterea de a ierta pãcatele oamenilor. Cum ea (preotia) exercitã pe lîngã sfintire si celelalte slujiri ale lui Hristos, de a învãta sau a propovãdui, si pe cea de a conduce, sau a pãstori, unii dascãli de teologie considerã cã aceastã putere s-a acordat : cea de a învãta, cînd i-a trimis pe Apostoli la propovãduire (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), cea de a conduce, sau pãstori: Ioan 21, 15-17 ; I Petru 5, 1-3; Fapte 20, 28, iar pe cea a slujirii si sfintirii, la Cina cea de Tainã, cînd le-a poruncit «Aceasta (Jertfa euharisticã) sã faceti spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Dar harul si puterea preoteascã l-au primit în ziua Învierii (Ioan 20, 21-23). Asa au fost alesi si pregãtiti Apostolii (Matei 10, 1-5; Luca 6, 13-16; 10, 1) si apoi consacrati, cînd au fost trimisi definitiv în lume.

Odatã cu trimiterea lor definitivã la apostolat, Domnul, în ziua Învierii, le acordã si aceastã întreitã slujire. «Si Iisus le-a zis iarãsi : Pace vouã ! Precum M-a trimis pe Mine Tatãl, vã trimit si Eu pe voi. Si zicînd acestea, a suflat asupra lor, si le-a zis : Luati Duh Sfint: Cãrora veti ierta pãcatele; le vor fi iertate si cãrora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan 20, 21-23). Acesta este momentul trimiterii definitive a Apostolilor în lume si al consacrãrii lor în Preotie - cu întreita slujire - care li se fãgãduise dinainte (Matei 16, 19; 18, 18).

La rîndul lor, Apostolii au transmis acest întreit har ierarhiei preotesti, slujitorilor Bisericii, prin hirotonie sau punerea mîinilor. Aceasta este, deci, preotia sacramentalã, care însã opereazã, sau este pusã în lucrare în ziua Cincizecimii, cînd, prin pogorîrea Duhului Sfânt, se aprinde în ei (II Tim. 1, 6) harisma apostolatului si a preotiei. Atunci ei încep deodatã a propovãdui pe Hristos Cel rãstignit si înviat spre iertarea pãcatelor, sfintesc, prin Botez si Punerea Mîinilor - schimbatã apoi prin Ungerea cu Sfântul Mir - si Sfânta Împãrtãsanie si pãstoresc sau conduc pe calea mîntuirii pe cei crestinati, organizîndu-i în parohii cu preoti localnici (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 6) si în eparhii, conduse de episcop (Fapte 20, 28 ; I Tim. 4, 14: Tit 1,5). Cu ajutorul Apostolilor ajutãtori (cei Saptezeci) – din care s-a alcãtuit ierarhia bisericeascã: diaconi, preoti si episcopi – Apostolii (cei doisprezece) au putut boteza în ziua Cincizecimii trei mii de suflete (Fapte 2, 41) ; iar a doua zi alte douã mii (4, 4), adicã botezîndu-se în douã zile «cinci mii» de suflete. Fãrã aceste ajutoare - episcopi, preoti si diaconi - cei doisprezece Apostoli nu puteau boteza atîtea mii de suflete în douã zile, dat fiind cã ei mai mult propovãduiau si îsi puneau mîinile peste cei botezati de diaconi (Filip - Fapte 8,5-13, 26-40), «iar Petru si Ioan îsi puneau mîinile peste ei» (Fapte 8, 14-17): « Si ei luau Duhul Sfânt » (8, 17 ; 19, 6).

Alte texte care amintesc de preotia sacramentalã, lucrãtoare, a. preotilor si episcopilor, sfintiti de Apostoli, adicã hirotoniti, apãrînd uneori alãturi de ei, sunt : denumirea de Bisericã - întîlnitã prima datã în Fapte 2, 47 : « Iar Domnul adãuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau» - implicã organizarea ei, încã dupã învierea Domnului, pînã la Înãltarea Lui, încît Cincizecimea gãseste ierarhia bisericeascã deja rînduitã de Domnul. Asã apar deodatã : Iacob, episcop al Ierusalimului, care, dupã traditie, a fost sfintit (hirotonit) episcop de Mîntuitorul Hiristos, înainte de Înãltarea Sa la cer; si tot asa si preotii lui din Ierusalim, amintiti în Fapte 11, 30; 15, 2-6; 13, 22-23, 32 ; 16, 4 ; 21, 18, despre a cãror hirotonie nu se spune cînd s-a fãcut, întelegîndu-se cã Domnul i-a consacrat dinainte. Faptele Apostolilor amintesc numai de hirotoniile fãcute de Apostolul Pavel, la crestinii dintre pãgîni (Fapte 14, 23 ; 20, 17 ; 20, 28 ; I Tim. 4, 14 ; 5, 17 ; Filip. 1 ; Tit l, 5). Apostolii, episcopii si preotii sunt numiti pentru aeest har, sãvîrsitori ai Sfintelor Taine, sau « iconomi ai tainelor lui Dumnezeu » (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 11), cãror «iconomi» li se cere sã fie aflati credinciosi (I Cor. 4, 2), adicã constiinciosi în slujirea lor.

Aceastã preotie divinã este o demnitate, o cinste si un mare har, dat de sus, care se dã celor « chemati », « alesi », pregãtiti si apoi consacrati sau sfintiti prin hirotonie de Apostoli, sau episcopi, « cinste pe care nimeni nu si-o poate lua de la sine » (Evr. 5, 4), ci « dacã este chemat de Dumnezeu ». Numai cultele protestante - înlãturînd preotia sfintitoare primesc numai « preotia împãrãteascã », sau de obste a tuturor credinciosilor, botezati: dar nici aceastã « preotie» n-o au deplinã, deoarece nu e completat Botezul cu Taina Ungerii cu Sfântul Mir si cu Sfânta Euharistie, sãvîrsite numai de preotia haricã, sfintitoare. Sfântul Apostol Petru vorbeste de ambele preotii : si de cea « sfântã » sau « împãrãteascã »; (I Petru 2, 5, 9-10), a tuturor crestinilor - deplin integrati în Bisericã, prin cele trei Taine - si de preotia sfintitoare; haricã (I Petru 5, 3-2), în sarcina cãreia cade datoria de a învâta, a sfinti - prin sãvîrsirea Sfintelor Taine si de a conduce « turma lui Dumnezeu» - Biserica, avînd a da seama de credinciosii pãstoriti, care la rîndul lor au datoria de a-i asculta si a li se supune (Evr. 13, 7. 17 ; I Petru 5; 5). Despre aceastã preotie sfinlitoare vorbeste Apostolul Pavel, cînd serie : « Nimeni nu-si ia singur cinstea (demnitatea) aceasta, ci dacã este chemat de Dumnezeu, dupã cum a fost chemat si Aaron. Asa si Hristos nu S-a preaslãvit pe Sine însusi, ca sã se facã Arhiereu, ci Cel ce a grãit cãtre El: Fiul Meu esti Tu... Tu esti Preot în veac dupã rînduiala lui Melchisedec» (Evr. 5; 4-6).

Prin urmare, preotia sacramentalã este o chemare de sus si o alegere tainicã, o pregãtire intelectualã si de cunoastere temeinicã a întregii învãtãturi a Bisericii, cuprinsã în Sfânta Traditie si în Sfinta Scripturã; una moral-spiritualã si o sfintire, sau o consacrare de la Apostoli sau episcopi. Numai aceastã cinste, sau demnitate înaintea Lui Dumnezeu si a poporului – deosebitã de cea a credinciosilor – învãtatã, sfintitã si condusã de ea este rînduitã de Mîntuitorul Hristos si practicatã de Apostoli si de ierarhia bisericeascã, ca preotie sacramentalã; sau sfintitoare, învãtãtoare si conducãtoare spre mîntuire. De aceea, se vorbeste de pãstori (apostoli, episcopi si preoti) si de Bisericã, sau « turma lui Dumnezeu » (I Petru 5, 2).

Din misiunea pe care o au Apostolii, episcopii si preotii si din rãspunderea ce o au de a da seama lui Dumnezeu de sufletele credinciosilor pãstoriti de ei, decurge si datoria crestinilor de a asculta de acesti pãstori ai lor si a li se supune. Cãci asa scrie Apostolul Pavel:« Ascultati pe mai marii (pãstorii) vostri si sã vã supuneti lor, fiindcã ei privegheazã pentru sufletele voastre (ca sã vã mîntuiti), avînd a da seamã de ele, ca sã facã aceasta cu bucurie si nu suspinînd, cãci aceasta nu v-ar fi de folos» (Evr. 13, 17). Iar Apostolul Petru sfãtuieste pe crestini astfel: « Fiilor duhovnicesti, supuneti-vã (ascultati de) preotilor» (I Petru 5,5). Pentru aceasta se spune episcopilor: « Drept aceea, luati aminte de voi însivã si de toatã turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca sã pãstoriti Biserica lui Dumnezeu (credinciosii), pe care a cîstigat-o cu însusi sîngele Sãu» (Fapte 20, 28). Iar preotilor, împreunã slujitori, cu episcopii, li se porunceste: « Pãstoriti turma lui Dumnezeu, datã în paza voastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste» (I Petru 5,2).

Iatã, deci, care sunt textele biblice ce privesc preotia sacramentalã; cine o poate sãvîrsi - clericii legiuiti, sau canonic hirotoniti -, cui se poate administra aceastã preotie, - celor chemati, alesi si pregãtiti, în chip deosebit si hirotoniti canonic - si ce har primeste preotul hirotonit, harul întreitei slujiri a lui Hristos, în centrul cãreia stã harul sfintitor al sãvîrsirii Sfintelor Taine.

Fãrã acest har si fãrã aceastã slujire preoteascã n-ar exista Sfintele Taine, neavînd cine le sãvîrsi, n-ar exista Bisericã, n-ar exista crestini si nu s-ar putea dobîndi mîntuirea. Pentru cã harul preotiei întreit slujitoare si îndeosebi a celei sfintitoare este cheia si temelia întregii învãtãturi a Bisericii si a mîntuirii. Cãci fãrã acest har, fãrã aceastã preotie sfintitoare nu poate exista nici iertarea pãcatelor, nici mîntuire, nici înfierea si îndumnezeirea.

Care sunt treptele preotiei sacramentale în Bisericã si misiunea fiecãreia ?

- Preotia sacramentalã este una singurã, dar exercitatã în trei trepte ierarhice, progresive. Aceste trepte ale preotiei sunt diaconia, preotia si arhieria, sau episcopatul; adicã, diacon, preot si episcop. Fiecare din cele trei trepte îsi are propria ei rînduialã de hirotonie, atributiile si rolul, sau misiunea sa care o deosebeste de celelalte. Prima treaptã este cea a diaconilor, san diaconia; se vorbeste de cei sapte diaconi, alesi dintre elenisti, spre a aluji la agape, sau la mesele dragostei crestine: Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae; prozelit din Antiohia, peste care Apostolii rugîndu-se si-au pus mîinile (adicã i-au hirotonit) (Fapte 6, 1-6), consacrîndu-i în aceastã treaptã. Înaintea acestora au existat însã si alti diaconi si preoti, dintre iudei - cum aratã unele variante în textul grec -, care diaconi însã treceau cu vederea vãduvele elenistilor la slujirea cea de fiecare zi a meselor (Fapte 6, 1-2); acestia, fiind hirotoniti dinainte, de Apostoli, sau poate chiar de Mîntuitorul - din cei Saptezeci.

Diaconii dintre evrei si elenisti - pe lîngã slujirea la mese, aveau în principal misiunea de a propovãdui Evanghelia si de a boteza, iar în cadrul liturgic a ajuta - pe Apostoli, episcopi si preoti - la sãvîrsirea Sfintelor Taine, la vizitarea bolnavilor etc. Sfântul Stefan moare ca mucenic, propovãduind « plin de har si de putere, fãcea minuni si semne mari în popor » (Fapte 6, 8; 7, 59-60) ; iar Filip propovãduieste în Samaria si boteazã pe cei convertiti, între care si pe Simon Magul (vrãjitorul) (8, 5-20), peste care, venind apoi, Apostolii îsi puneau mîinile si ei « au primit Duhul Sfânt » (8, 14-17) sau darurile Mirungerii - cum s-a numit mai tîrziu. Si tot Filip, diaconul, a convertit si botezat si pe famenul, mare dregãtor al Candachiei, regina Etiopiei (8, 26-28). Prin urm.are, slujirea lor de diaconi, deosebit de cea a slujirii la mese, era de a propovãdui Evanghelia, a boteza si a însoti pe Apostoli, episcopi si preoti la oficierea Sfintei Liturghii, de care era legatã si agapa, sau masa comunã, mai ales pentru orfani si vãduve (Fapte 2, 42-47; 6, 1-2; I Cor. 11, 20-22). Cã participau ca slujitori, la oficierea Sfintelor Taine, se vede clar din Filipeni (1, 1) unde se vorbeste de « episcopi si diaconi », chiar dacã prin episcopi s-ar putea întelege si preoti.

Ca slujitori bisericesti, diaconilor li se cereau credinciosie si conditii morale: adicã, sã fie « cucernici, nu vorbind în douã feluri, (adicã, cu douã întelesuri) nu dedati la vin mult (betie), neagonisitori de „cîstig urît", bãrbati ai unei singure femei, si sã-si chiverniseascã bine casele si pe copiii lor» (I Tim. 3, 8. 12). Aceleasi sunt conditiile ce se cereau si preotilor.

Preotii formeazã a doua treaptã în ierarhia bisericeascã, sacerdotalã. De ei se spune cã Apostolii si episcopii « hirotoneau preoti în fiecare bisericã » (Fapte 14, 23; Tit 1, 5). Dar si acestia de care se aminteste în aceste texte erau hirotoniti si statorniciti preoti în comunitãtile, sau bisericile întemeiate din crestinii dintre pãgîni. Cãci despre preotii din Ierusalim si din Palestina, sau « din toatã Iudeea si Galileea si Samaria » (Fapte 9, 31) care îsi aveau preotii lor si pe Iacob - ruda Domnului, primul episcop al Ierusalimului, de care ei tineau ierarhic - care apar deodatã, numiti (2, 47) -, drept coloana vertebralã a Bisericii - (Fapte 11, 30), fãrã a se arãta cînd au fost ei hirotoniti, si de cine. Cum, cã ei apar deodatã, din chiar ziua Pogorîrii Duhului Sfânt, activînd în aceste trepte, reiese din faptul cã ar fi fost imposibil pentru cei doisprezece Apostoli sã si predice, sã si boteze, si sã punã si mîinile peste cele trei mii de suflete (persoane) care s-au botezat în prima zi a Cincizecimii, iar a doua zi a altor douã mii de suflete, fãrã concursul episcopului Iacob, al preotilor si diaconilor, care erau deja - dupã convingerea noastrã - hirotoniti, s-au sfintiti de Însusi Mîntuitorul Hristos, între învierea si Înãltarea Sa la cer, din rîndul celor saptezeci de ucenici Apostoli. Toti acestia deci au fost dinainte sfintiti : unii diaconi, altii preoti, altii episcopi, încît, Pogorîrea Duhului Sfânt a gãsit întreaga ierarhie bisericeascã închegatã. Apostolii nu-i puteau hirotoni înainte de Cincizecime, pentru cã, desi primiserã harul apostoliei incluzînd Preotia - în ziua învierii Domnului (Ioan 20, 21-23), nu 1-au pus în lucrare decît prin Pogorîrea Duhului Sfânt peste ei, care a aprins în ei harisma apostoliei lor - si a preotiei - ca si celelalte harisme avute dinainte, la care s-au adãugat si altele; cãci Apostolii aveau toate harismele.

Preotii erau localnici, adicã în cîte o localitate, sau cetate, unde erau asezati, cu misiunea înteitã: de a propovãdui Evanghelia, a sfinti pe credinciosi prin sãvîrsirea Sfintelor Taine si de a-i conduce sau pãstori, pe calea mîntuirii. Cãci preotii erau nu numai « iconomi ai harului si Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1-2; I Petru 4, 10), ci erau si iconomi, sau administratori ai bunurilor materiale ale Bisericii (Fapte 11, 30), sau ai colectelor ce se fãceau de bisericile dintre pãgîni, « pentru ajutorarea sfintilor din Ierusalim » (Romani 15, 26 ; I Cor. 16, 1; II Cor. 8, 4), sau « pentru sãraci » (Gal. 2, 10). Cei rîvnitori - dintre slujitori - erau rãsplãtiti moral si material. Cãci zice Apostolul: « Preotii, care îsi tin bine dregãtoria, sã se învredniceascã de îndoitã cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvîntul (propovãduirea) si cu învãtãtura» (dogma greu de înteles) (I Tim. 5, 17). Din prima zi a Cincizecimii au fost prezenti la botezul si la cultul divin, care se sãvîrsea zilnic (Fapte 2, 42) si cei Saptezeci de Apostoli secunzi, din care Domnul a alcãtuit ierarhia bisericeascã.

Alte texte care amintesc de preotii din Ierusalim si din Palestina sunt cele în legãturã cu Sinodul apostolie la care, alãturi de Apostoli, au participat Iacob, episcopul Ierusalimului, care a si prezidat, si preotii de sub jurisdictia lui - din Iudeea, Galileea si Samaria (Fapte 15, 2. 7. 6. 22-23 ; 16, 4 ; 21, 18) ; apoi cei dintre neamuri (20, 17 ; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5 ; I Petru 5, 1-2, 5). Iar Iacob episcopul scria : « Este cineva bolnav între voi ? Sã cheme preotii Bisericii sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn (sfintit), în numele Domnului... Si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui» (Iacob 5, 14-15). Asa lucreazã preotia, chiar cînd preotul este nevrednic, cãci luereazã harul Domnului.

Episcopul, sau Arhiereul, este cea mai înaltã treaptã a Tainei Preotiei. Primii episcopi au fost hirotoniti de Mîntuitorul, ca Iacob, primul episcop al Ierusalimului - probabil si altii; numai cei amintiti ca hirotonisiti de Sfântul Apostol Pavel - în bisericile dintre pãgîni - ne sunt cunoscuti nominal, ca Timotei (I Tim. 4, 14-16; II Tim. 1, 6) si Tit (1, 5), deosebiti de Iacob si de preotii, sau « îngerii bisericilor » din Asia Micã, de care se aminteste în Apocalipsã de Sfântul Evanghelist Ioan cap. 2-3. Conditiile ce se cer episcopului sunt amintite de Apostolul Pavel în I Timotei 3, 1-7; Tit 1, 6-9, conditii ce se cer si preotilor.

Misiunea episcopului este de a învãta, de a sãvîrsi toate Tainele, iar cu exclusivitate: de a hirotoni preoti si diaconi, în eparhia lui respectivã, iar în sobor cu alti episcopi, în frunte cu Patriarhul, sau un Mitropolit, consacrã un nou episcop; si tot într-un astfel de sobor sfinteste si Sfântul si Marele Mir, în Joia Patimilor. La sfintirea clericilor, episcopii sunt sfãtuiti de Apostolul Pavel, ca odinioarã pe Timotei, episcopul Efesului, sã cerceteze bine, în prealabil, pe cei pe care-i hirotonesc preoti, sau diaconi, ca sã nu se facã pãrtas si la pãcatele altora. Cãci zice: « Nu-ti pune mîinile degrabã pe nimeni, nici nu te fã pãrtas la pãcatele altora» (I Tim. 5, 22).

Episcopul este conducãtorul, sau Pãstorul unei eparhii. Textele care amintesc termenul «episcop», sunt putine : (Fapte 20, 28 ; Filip 1, 1; I Tim. 3, 2 ; si Tit 1, 7). Iar o datã denumirea de episcop este referitã la Mîntuitorul Hristos, numit : « Pãstorul si Episcopul (Pãzitorul) sufletelor» (I Petru 2, 25). De asemenea,. El este numit si « Arhiereu Mare, Care a strãbãtut cerurile » (Evr. 4, 14) si « Arhipãstor », sau « Mai-Marele pãstorilor » de la Care vor « lua cununa cea nevestejitã a mãririi» (I Petru 5,4) episcopii si preotii care pãstoresc cu demnitate si vrednicie, cinstind preotia lor derivatã din El, Arhiereul cel Mare.

Iatã deci treptele preotiei sacramentale în Bisericã si misiunea specificã fiecãreia din ele.

Poate fi Bisericã si mîntuire fãrã episcopi, preoti si diaconi?

- Am amintit, în treacãt, mai înainte, cã în conceptul si notiunea de Bisericã si în însãsi structura Ei - în sens ortodox - intrã fiintial, organic si organizatoric, Preotia cu, ierarhia ei bisericeascã; si, cã una farã alta nu poate exista: Biserica nu poate exista fãrã Preotie cu ierarhia ei, nici Preotia fãrã Bisericã; conditionîndu-se reciproc. Începutul înfiintãrii, sau instituirii Uneia este si a celeilalte ; iar vecuirea Uneia este ca si a Celeilalte.

Dintru început s-a vãzut cã Fiul lui Dumnezeu - Mîntuitorul Hristos, venind pe pãmînt ca sã întemeieze Biserica Sa - ca organ al mîntuirii lumii - a început a-i crea mai întîi scheletul, sau «coloana vertebralã», alegînd, întîi, pe cei doisprezece Apostoli; apoi pe cei Saptezeci de ucenici apostoli, ca o primã ierarhie, creînd apoi din acestia (Saptezeci) ierarhia bisericeascã, cu puterea învãtãtoare, sfintitoare si conducãtoare. Si pe mãsurã ce acestia activau - propovãduiau - si botezau - « se adãugau zilnic Bisericii, cei ce se mîntuiau» (Fapte 2; 47).

De aceea, Domnul zice lui Petru - si prin el Apostolilor : « Pe aceastã piatrã (a credintei mãrturisite cã Hristos este Fiul lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui » {Matei 16, 16 18 ; Ioan 6, 69). Hristos este «Piatra vie», « aleasã si de pret», cum Îl numesc Apostolii (I Petru 2, 5-7; I Cor: 10, 4), dar si « Piatra de poticnire si stîncã de smintealã», pentru cei ce se poticnesc de El (I Petru 2, 8). Pe aceastã Piatrã a credintei în El, Domnul va clãdi «Casa Lui duhovniceascã», Biserica (2, 5). Iar la rîndul lor Apostolii si crestinii sunt «pietre vii» (2; 5), ziditi pe «Piatra cea din capul unghiului - Hristos - spre a fi locas al lui Dumnezeu în Duh» (Efes. 2, 20, 22). Voi - zice Sfântul Pavel crestinilor din Efes - « sunteti împreunã cetãteni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a proorocilor, Piatra din capul unghiului fiind Însusi Iisus Hristos» (Efes. 2, 19-20).

Prin urmare Biserica întemeiatã de Mîntuitorul Hristos are un dublu caracter: unul nevãzut de institutie sfântã si sfintitoare, prin harul mîntuitor al Sfintelor Taine ; si altul vãzut, ca societate, sau obste crestinã organizatã cu o ierarhie preoteascã - clerul - si poporul credincios, spre mîntuirea si sfintirea lui. Iar preotimea ierarhicã avînd de la Hristos -Arhiereul Mare - neîntreruptã puterea haricã - întreitã - si autoritatea Lui dumnezeiascã, în numele Cãruia se exercitã, transmisã de la El, prin Apostoli, se întelege clar cã, în afarã de Bisericã si de preotia Ei haricã, sfintitoare, nu este mîntuire. Cãci asa cum nu poate exista Bisericã adevãratã, fãrã preotie adevãratã, sfintitoare, tot asa nu poate fi nici preotie adevãratã fãrã Bisericã adevãratã. Cãci mîntuirea se lucreazã de una prin alta si de amîndouã împreunã. De aceea este sigur cã nici mîntuire nu poate fi, pentru nimeni, fãrã preotie, - fãrã episcopi, preoti si diaconi; adicã fãrã pãstorii duhovnicesti ai credinciosilor, pe eare ei i-au evanghelizat, i-au botezat si i-au împãrtãsit cu Sfintele Taine. Cãci fãrã pãstor oile rãtãcesc (Matei 9, 36), cum spune Domnul de oile care n-au pãstori adevãrati, devotati. Unde nu este preotia sfintitoare si conducãtoare, unde nu sunt pãstorii duhovnicesti, crestinii rãtãcesc, constatare pe care o face Pãstorul cel Mare - Hristos - si Bun (Ioan 10; 11), Care « vãzînd multimile, I S-a fãcut milã de ele cã erau necãjite si rãtãcite ca niste oi care n-au pãstor » (Matei 9, 36). Asa s-a întîmplat cu protestantismul, -care - iesind de sub ascultarea Bisericii si înlãturînd Preotia sfintitoare si ierarhicã, cu Tainele si Sfânta Traditie - a dat nastere la sute de bisericute de tot felul, de la cele pietiste, la cele rationaliste, care au stricat si Sfânta Scripturã, ajungînd multi la ateism.

Iatã pentru ce si Apostolii îndeamnã pe credinciosii Bisericii sã asculte de preotimea superioarã - episcopii si preotii lor (Evr. 13, 17 ; I Petru 5, 5) si sã se supunã Ei, ca sã nu-si piardã mîntuirea. Cãci cine n-ascultã de preoti si episcopi, pãstorii credinciosilor, n-ascultã nici de Bisericã. Ascultarea, sau neascultarea de Bisericã si de pãstorii Ei înseamnã ascultare, sau neascultare si lepãdare de Hristos si de Dumnezeu Tatãl. Aceasta o spune clar Mîntuitorul Însusi, cînd zice: «Cel ce vã ascultã pe voi (apostolii - si preotimea - preotii si episcopii Bisericii) pe Mine Mã ascultã. Si cel ce se leapãdã (n-ascultã) de voi; se leapãdã de Mine. . . si de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16 ; Matei 10, 40 ; Marcu 9, 37) ; deci si de Bisericã se leapãdã. Iar « cine n-ascultã de Bisericã - zice Domnul - este pãgîn si vames» (Matei 18, 17). Acela, sau aceia, care ies de sub ascultarea Bisericii au cãzut din harul (Gal. 5, 4) primit la început, prin Taina Botezului, sãvîrsit de slujitorii Ei, pe care Apostolii si Biserica îi dau anatemei (Gal. 1, 7. 9), ca cei «cãzuti din dreapta credintã» (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17) ca ereticii: Alexandru, Imeneu si Filet. Toti cei iesiti de sub ascultarea Bisericii, nu numai cã nu se pot mîntui, dar cad si sub blestem si osîndã vesnicã. O explicã aceasta clar Apostolul Neamurilor, care a avut de luptat cu tot felul de eretici, încã de atunci apãruti.

Cãci dupã ce aminteste, pe scurt, de învãtãturile de temei ale mîntuirii, ca : pocãinta, botezul, preotia, sau punerea mîinilor - cum o transmiteau Apostolii - adicã, prin hirotonie, de învierea mortilor si Judecata vesnicã, scrie categoric despre cei cãzuti din har asa: «Cãci este cu neputintã pentru cei ce s-au luminat odatã (prin învãtãturã si harul Botezului) si au gustat darul cel ceresc si pãrtasi s-au fãcut Duhului Sfânt, si au gustat cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, cu neputintã este pentru ei dacã au cãzut, sã se innoiascã iarãsi spre pocãintã, fiindcã ei rãstignesc lorusi, a doua oarã, pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 4-6). Iatã, deci, unde duce neascultarea de Bisericã si de preotimea ierarhicã.

Ce legãturã este între harul preotiei sacramentale si viata personalã a clericilor? Harul Preotiei poate deveni nelucrãtor datoritã vietii personale a preotului?

- Harul, energie divinã, este puterea dumnezeiascã, ce «naste de sus» sau «din nou» - prin Botez - si cultivã, în persoana care l-a primit, viata în Hristos, si pregãteste pentru viata vesnicã. Iar harul dumnezeiesc acordat prin Taina Hirotoniei, sau a Preotiei, este puterea duhovniceascã - primitã de cei hirotonisiti - cu care ei îsi îndeplinesc constiincios îndatoririle preotesti. La cei ce poartã acest har cu vrednicie, în oficierea Sfintelor Taine si a îndatoririlor lor pastorale, acest har este însotit de un ajutor special din partea lui Dumnezeu, pentru împlinirea acestei slujiri, în chip bineplãcut lui Dumnezeu si spre a duce o viatã virtuoasã, compatibilã cu chemarea ce o au.

Pe slujitorii vrednici ai Bisericii, spun Sfintii Pãrinti, îi hirotoniseste - în chip nevãzut - Însusi Arhiereul.ceresc - Hristos - prin mîna si gura episcopului care-i consacrã; iar pe cei nevrednici nu-i sfinteste El, ci episcopul. Totusi, harul Preotiei lucreazã - prin sine - nefiind conditionat de vrednicia, sau nevrednicia, celor care îl poartã. Numai cã, pe cînd cei ce poartã acest har preotesc cu vrednicie, îl cinstesc ca pe lucrarea divinã si ca pe Dumnezeu, Cel în Treime, Care le împãrtãseste acest har, ceilalti, nevrednici, însã, necinstesc si harul primit si pe Dãtãtorul lui, « fiindcã ei rãstignesc lorusi a doua oarã pe Fiul lui Dumnezeu si-L fac de batjocurã» (Evr. 6, 6).

De drept - si în chip firesc - este si trebuie sã fie o bunã si strînsã legãturã între harul preotiei sacramentale, sfintitoare, si viata personalã a clericilor, care trebuie sã fie pilde de urmat pentru credinciosi. Asa recomandã Sfântul Apostol Pavel episcopilor si preolilor: «Nimeni sã nu dispretuiascã tineretile tale - scrie lui Timotei - ci fã-te pildã (de urmat) credinciosilor cu cuvîntul, cu purtarea., cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curãtia» (I Tim. 4, 12). Iar lui Tit îi scrie: « Întru toate aratã-te pe tine pildã de fapte bune, dovedind în învãtãturã neschimbare; cuviintã, cuvînt sãnãtos si fãrã prihanã, pentru ca cel potrivnic sã se rusineze, neavînd de zis nimic rãu împotriva voastrã » (Tit 2, 7-8). Si tot asa recomandã si Sfântul Apostol Petru preotilor : «Pãstoriti turma lui Dumnezeu (Biserica) datã în paza voastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stãpînit peste Biserici, ci pilde fãcãndu-vã turmei» (I Petru 5, 2-3), adicã credinciosilor.

Din nefericire, însã, au fost dintru început si totdeauna în Bisericã si unii slujitori mai slabi, care s-au lãsat coplesiti de unele pãcate omenesti, vãdindu-se nevrednici de slujirea preoteascã.

Unii poate intrã în pregãtirea preoteascã - în scolile speciale de la început cu alt gînd, decît cel al misiunii ei; sau altii, pe parcursul slujirii lor, într-un fel sau altul, « cad din har ». Întrebarea acestui capitol vizeazã, mai ales, astfel de nevrednici purtãtori ai harului preotesc. Si anume, dacã harul Preotiei este împiedicat în lucrarea - si eficacitatea lui - de nevrednicia celor care-l poartã? Rãspunsul la aceastã întrebare este, categoric, Nu !

Dupã învãtãtura Noului Testament - si a Bisericii - harul Sfintei Treimi este atribuit mai mult lui Hristos si Jertfei Lui mîntuitoare, cãci asa citim: « Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu (Tatãl) si împãrtãsirea Sfântului Duh sã fie cu voi toti» (II Cor. 13, 13), cuvinte intrate întocmai, ca formulã culticã, în Sfânta Liturghie. Acest har lucreazã totul, indiferent de vrednicia, sau nevrednicia slujitorilor Bisericii. Si pe cel vrednic si pe cel nevrednic, Apostolul Neamurilor îi îndeamnã: «Nu fi nepãsãtor de harul (preotesc), care este în tine» (I Tim. 4, 14). Cãci nu numai harul este cel care mîntuieste.

Un prim exemplu - noutestamentar - îl oferã Iuda care, desi, ca Apostol al lui Hristos, propovãduia, vindeca bolnavi si scotea demoni ca toti ceilalti Apostoli dar a vîndut pe Învâtãtorul sãu din iubire de arginti: « pentru cã era fur si purtînd punga (comunã), lua din ea ce punea în ea » (Ioan 12, 6), iar dupã vînzarea Stãpînului, s-a spînzurat (Matei 27, 3-5). De asemenea Domnul vorbeste si de « proorocii mincinosi », care, în trufia lor, vor apare la judecatã cu drepturi cîstigate - dupã ei, ca si fariseii lãudãrosi, de odinioarã - asteptînd laude si rãsplatã. Cãci zice Domnul despre acest fel de slujitori: «Multi Îmi vor zice în ziua aceea (a dreptei Judecãti) : Doamne, Doamne, au nu in numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni (false) am fãcut ? Si atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea» (Matei 7, 22-23). Asemenea « slujitori » zisi ai lui Hristos, care « lucreazã fãrãdelegea », sunt toti ereticii de totdeauna: « Acestia - zice Apostolul neamurilor - sunt apostoli mincinosi; lucrãtori vicleni, care iau chip de Apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger de luminã... iar slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptãtii, al cãtor sfîrsit va fi dupã faptele lor » (II Cor. 11, 13-15). Iar în altã parte, acelasi Apostol spune cã toti acesti «lucrãtori» fac: « lucrarea lui satan; însotitã de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, si de amãgiri nelegiuite, pentru fiii pierzãrii, fiindcã n-au primit iubirea adevãrului ca sã se mîntuiascã. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amãgire, ca ei sã creadã minciunii; ca sã fie osînditi toti cei ce n-au crezut adevãrului, ci le-a plãcut nedreptatea» (II Tes. 2, 9-12). Alãturi de acestia sunt si toti care poartã harul cu nevrednicie.

Sfântul Ioan Hrisostom (Gurã de Aur) - care vede în preot pe «îngerul Domnului» - întrebat de unii, cum «Dumnezeu îi hirotoniseste pe toti, chiar si pe cei nevrednici de slujirea preoteascã ?» ,rãspunde: « Nu pe toti îi hirotoniseste Dumnezeu, însã (harul) lucreazã prin toti - chiar de ar fi si nevrednici - pentru mîntuirea poporului. Cã dacã Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un mãgar si prin Balaam (vrãjitorul), printr-un om spurcat (Numeri 22, 7-24; II Petru 2, 15-16), cu atît mai mult prin preot: Cãci ce nu face Dumnezeu pentru mîntuirea noastrã ? Prin cine nu lucreazã El ? Cã dacã El a lucrat prih Iuda si prin cei ce fãceau proorocii mincinoase (Matei; 7, 22), si altii încã scoteau draci; cu atît mai mult va lucra prin preoti». Ceea ce se cautã la preot este sã nu strice, sau sã falsifice credinta, adevãrurile de credintã. Numai în cazul cãderii în erezie preotul nu trebuie ascultat. « Dacã preatul are o credintã stricatã – zice iarãsi Marele Dascãl -, chiar dacã înger din cer de ar fi, tu nu te supune ; iar dacã învatã drept, nu te uita la viatã, ci la cuvintele lui. . . asteaptã pe Judecãtorul; nu rãpi mai dinainte locul lui Hristos, al Lui este dreptul de a cerceta (si judeca), si nu al tãu. Tu esti cea de pe urmã slugã, iar nu stãpîn. . . »

« Sã nu judecãm pe ale altora, ci fiecare sã-si judece pe ale sale, fiecare sã se cerceteze pe sine singur... Totul este al harului. Preotul este dator sã deschidã gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucreazã. El tine numai locul unui sfetnic... Preotul face totul pentru credinta ta (crestine). Nici cel drept (vrednic) nu te va putea folosi cu ceva, fiind tu rãu, si nici slujitorul cel rãu (nevrednic) nu te va vãtãma întru nimic, fiind tu bun si credincios» (Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a II-a la Epistola a doua cãtre Timotei, trad. cit. p. 189-193, passim).

Prin urmare, este clar din cele arãtate, cã harul Preotiei nu poate fi nelucrãtor din pricina vietii sau nevredniciei personale a preotului; dupã cum nu este conditionatã lucrarea lui nici numai de vrednicia preotilor. Fiindcã harul lui Dumnezeu lucreazã totul, prin puterea Sa; preotul fiind doar oficiantul, persoana vãzutã, la oficierea Sfintelor Taine, fãrã a le împiedica sau spori eficacitatea lor. Altfel, cîte nevrednicii sunt în rîndul slujitorilor, peste veacuri, ar însemna sã nu existe Botez, Mirungere, Împãrtãsanie si celelalte Taine etc. Lipsurile vredniciei preotilor le împlineste însã lucrarea harului.

De ce agheasma, sau apa sfintitã, îndeosebi Agheasma mare de la Boboteazã nu se stricã ani de zile, fiind sãvîrsitã corect dupã rînduiala Bisericii, desi este sfintitã si de preoti vrednici si de cei nevrednici ? Nu pentru cã totul este lucrare a harului, si nu a slujitorilor ei, oricare si oricum ar fi ei? Iatã, deci, ce legãturã este între harul preotiei sacramentale si viata personalã a clericilor.

Cum trebuie sã fie un bun preot si pãstor, dupã Sfânta Scripturã?

- Dupã Sfânta Scripturã, preotul, ca slujitor al lui Hristos si al Bisericii, trebuie sã fie «înger în trup», sau «îngerul Domnului», cum este numit Ioan Botezãtorul. Cã zice Domnul despre el: « Iatã, Eu trimit, înaintea fetei Tale (Fiul Meu), pe îngerul Meu, care va pregãti calea Ta, înaintea Ta » (Matei 11, 10 ; Marcu 1, 2 Luca 7, 27). Si tot asa preotul este numit si « înger al Bisericii » (Apoc. 2-3), înger însemnînd «vestitor», adicã cel ce vesteste, sau aduce la cunostintã voia lui Dumnezeu.

Ca propovãduitor al Evangheliei, ca « iconom (sau slujitor) al tainelor lui Dumnezeu, » (I Cor. 4, 1; I Cor. 6, 4) sau ca : « bun iconom al harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu» (I Petru 4, 10), si ca pãstor al turmei cuvîntãtoare a lui Dumnezeu, preotul trebuie sã întruchipeze: credinta, cinstea, corectitudinea, curãtia sufleteascã sau viata moralã personalã pilduitoare, bunãtatea, dreptatea, rãbdarea, dragostea, blîndetea, întelepciunea etc., dar mai presus de toate iubirea jertfelnicã de Hristos – Dumnezeu si pãstoritii ce i s-au încredintat sã-i ducã la pãsunea duhovniceascã, la mîntuire si dumnezeire.

Pînã la începerea acestei activitãti el s-a pregãtit în chip deosebit intelectual, moral-spiritual si în scop misionar, cunoscînd felul slujirii si al pastoratiei, precum si metodele de apãrare a credintei si crestinilor pãstoriti fatã de atacurile eretice. Preotul trebuie sã fie permanent preocupat de citirea Sfintei Scripturi si la curent cu toate problemele pastoral-sociale si misionar-samarinene, spre a se face tuturor pildã de credinciosie si de «bun ostas al lui Hristos Iisus» (II Tim. 2,3). Numai asa capãtã încrederea credinciosilor, pe care altfel o pierde si se discrediteazã în fata enoriasilor sãi.

Textele noutestamentare, care aratã cum trebuie sã fie un bun preot si un pãstor respectat, sunt multe. Dintr-acestea vom aminti pe cele mai de seamã. Cînd Mîntuitorul reasazã pe Petru în apostolatul din care cãzuse - cînd s-a lepãdat de El cu jurãmînt cã nu-L cunoaste, apoi s-a cãit amarnic (Matei 26, 69-75) - îl întreabã, dupã Învierea Sa: « Mã iubesti, Petre ?» « Da, Doamne, Tu stii cã Te iubesc», a rãspuns Petru, iar Domnul i-a zis de trei ori : « Paste oile Mele ! » si « Pãstoreste oile si mieluseii Mei » (Ioan 21, 15-17). Prin urmare, pune la temelia preotiei si pastoratiei, mai presus de orice, dragostea de Hristos si de pãstoritii lui, oile cuvîntãtoare, pentru care Domnul S-a jertfit pe Cruce, ca sã ne mîntuiascã si sã le mîntuiascã.

De îndatã ce Apostolii hirotonesc episcopi si preoti, ca pãstori ai Bisericilor, fiecare unde sunt asezati - episcopii pe eparhii sau tinuturi, iar preotii în parohii - le dau si sfaturi cum trebuie sã fie buni preoti si buni pãstori. Mai întîi reamintim cã episcopul, ca si preotul, îndeplineste întreita slujire a lui Hristos : de propovãduitor, de sfintitor si de pãstor sau cãlãuzitor pe calea mîntuirii.

Între sfaturile date de Apostolul Pavel episcopilor si preotilor, el scrie : « De doreste cineva episcopie (sau parohie), bun lucru doreste. Dar se cuvine ca episcopul (si preotul) sã fie fãrã prihanã, bãrbat al unei singure femei (atunci episcopii erau cãsãtoriti, iar unii pãgîni înstãriti care se crestinau avuseserã mai multe sotii, poligamie), veghetor, întelept, cuviincios, iubitor de strãini, destoinic a învãta pe altii, nebetiv, nedeprins sã batã, neagonisitor de cîstig urît, ci blînd, pasnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avind copii ascultãtori, cu toatã bunãcuviinta. Cãci dacã nu stie cineva sã-si rînduiascã propria lui casã, cum va purta grijã de Biserica lui Dumnezeu ? Episcopul (ca si preotul)... nu cumva sã se trufeascã si sã cadã in osînda diavolului » (I Tim. 3, 1-6) si în cursa diavolului.

Iar în alt loc acelasi Apostol îndeamnã : « Nimeni sã nu dispretuiascã tineretile tale (Timotei). Ci fã-te pildã credinciosilor, cu cuvîntul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu -credinta, cu curãtia... Nu fi nepãsãtor de harul (preotesc) care e în tine (primit prin hirotonie). Ia aminte la tine însuti si la învãtãturã ; stãruie în acestea, cãci fãcind aceasta, si pe tine te vei mîntui si pe cei care te ascultã » (I Tim. 4, 12-16). Episcopul (sau preotul) sã nu se facã pãrtas la pãcatele altora (5, 22). Iar fatã de eretici si, de rãtãcirile de la dreapta credintã, Apostolul îndeamnã pe episcop, ca si pe preot : « O, Timotei, pãzeste comoara (dreptei credinte) ce ti s-a încredintat, depãrtîndu-te de vorbirile desarte si lumesti, si de împotrivirile stiintei mincinoase, pe care unii, mãrturisind-o, au rãtãcit de la credintã » (6, 20-21).

Acelasi Apostol scrie si îndeamnã si pe Tit (episcop), - ca si pe preotii, neexperimentati si nepregãtiti îndeajuns-: «De omul eretic, dupã întîia si a doua vorbire, depãrteazã-te, stiind cã unul ca acesta s-a abãtut si a cãzut în pãcatul (neascultãrii de Bisericã), fiind singur de sine osîndit» (Tit 3, 10-11). Aceasta, pentru cã discutiile contradictorii si desarte, cu cei rãtãciti : « aduc mai degrabã certuri (de cuvinte), decît lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu, cea întru (dreapta) credintã» (I Tim. 1, 4). Despre asemenea «credinciosi» eretici, Apostolul, care a avut de luptat cu ei si le-a cunoscut metodele, scrie iarãsi apãrînd «dreapta credintã»: «Acela e un îngîmfat, care nu stie nimic, suferind de boala disculiilo si a certurilor de cuvinte, din care pornesc : ceartã, pizmã, defãimãri, bãnuieli viclene, gîlcevile necurmate ale oamenilor stricati la minte si lipsiti de adevãr, care socotesc cã evlavia este un mijloc de cîstig... Depãrteazã-te de unii ca acestia !» (I Tim. 6, 4-5; I Tim. 2,23).

Alte îndemnuri grãiesc cãtre slujitorii Bisericilor astfel : « Fugi de poftele tineretilor si urmeazã dreptatea, credinta, dragostea, pacea cu cei ce cheamã pe Domnul din inimã curatã. Fereste-te de întrebãrile nebunesti, stiind cã dau prilej de ceartã. Un slujitor al Domnului nu trebuie sã se certe, ci sã fie blînd fatã de toti, destoinic sã dea învãtãturã, îngãduitor, certînd cu blîndete pe cei ce stau împotrivã, ca doar le va da Dumnezeu pocãintã spre cunoasterea adevãrului. Si ei sã scape din cursa diavolului, pentru a-i face voia» (II Tim. 2, 22-26).

Stiind cã « Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu, si de folos spre învãtãturã, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate astfel ca omul lui Dumnezeu sã fie desãvîrsit, bine pregãtit pentru orice lucru bun » (II. 3, 16-17) : Apostolul îndeamnã pe pãstorii Bisericilor, prin Timotei : «Propovãduieste cuvîntul (lui Dumnezeu), stãruieste cu timp si fãrã timp, mustrã, ceartã, îndeamnã, cu toatã îndelunga rãbdare si învãtãturã. Cãci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învãtãtura sãnãtoasã, ci – dornici sã-si desfãteze auzul – îsi vor grãmãdi învãtãtori dupã poftele lor. Si îsi vor întoarce auzul de la adevãr si se vor abate cãtre basme. Tu fi treaz în toate, suferã rãul, fã lucrul de evanghelist, slujba ta fã-o deplin !» (II Tim.4, 2-5).

De asemenea, prin Tit sfãtuieste pe fiecare preot - ca si prin Timotei - sã fie: « ca un bun iconom al lui Dumnezeu, neîngîmfat, nu grabnic la mînie, nu dat la bãuturã, pasnic nepoftitor de cîstig urît; ci iubitor de strãini, iubitor de bine, întelept, drept, cuvios, cumpãtat, tinîndu-se de cuvîntul cel credincios al învãtãturii, ca sã fie destoinic si sã îndemne la învãtãtura cea sãnãtoasã si sã mustre pe cei potrivnici. Pentru cã multi sunt rãzvrãtiti, grãitori în desert si înselãtori, mai ales cei din tãierea împrejur, cãrora trebuie sã li se închidã gura ca unora care rãzvrãtesc case întregi, invãtînd, pentru cîstig urît, cele ce nu se cuvin» (Tit 1, 6-11).

De asemenea, si Apostolul Petru îndeamnã pe preoti astfel: « Pãstoriti turma (Biserica) lui Dumnezeu datã în paza noastrã, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste: Nu ca si cum ati fi stãpîni peste Biserici, ci pilde fãcîndu-vã turmei. Iar cînd se va arãta Mai-marele pãstorilor, veti lua cununa cea nevestejitã a mãririi» (I Petru 5, 2-4).

Si Sfântul Apostol Ioan vorbeste în Apocalipsã (capitolele 2 si 3) de îngeri, adicã pãstorii celor sapte Biserici din Asia Micã, unde pe pãstorii buni îi laudã, iar pe cei rãi ii mustrã, ca pe cel al Bisericii din Sardes. Acestuia, Domnul ii zice: « Stiu faptele tale, cã ai nume, cã trãiesti, dar esti mort» (Apoc. 3, 1). Iatã deci cum trebuie sã fie un bun preot si pãstor, dupã Sfânta Scripturã, ca sã poatã primi dreapta rãsplatã.

Dati cîteva exemple biblice despre pãstori buni si pãstori rãi.

- Un pãstor este bun cînd urmeazã exemplul lui Hristos, de smerenie, blîndete si bunãtate; dragoste si rãbdare etc. si cînd îsi îndeplineste, constiincios si cu spirit de jertfelnicie, îndatoririle sale preotesti; în acelasi timp, sã fie supus si ascultãtor episcopului -sau chiriarhului respectiv, si Bisericii, sau Sfântului Sinod, autoritatea superioarã a Bisericii în apãrarea dreptei credinte si a disciplinei morale fatã de eretici, sau cei abãtuti de la dreapta credintã, si de cei cu abateri morale, pe care-i sanctioneazã.

Pãstorul rãu, dimpotrivã, este nestatornic în credintã, sau adoptã si învatã idei gresite, contrare învãtãturii Bisericii si Sfintei Scripturi. Si, astfel, dovedindu-se cã este eretic si nerecunoacînd dreapta învãtãturã, se rãzvrãteste, iesind de sub ascultarea ierarhului care l-a hirotonit si a Bisericii; apoi, este excomunicat din sînul Ei, de Sfântul Sinod, ca « pãgîn , si vames» (Matei 18, 17) si « dat anatemei» (Gal. 1, 7-9), sau « satanei, ca sã se învete sã nu huleascã» (I Tim. 1, 20). Iar dacã este preot; «cãzut din har » ( Gal. 5,4) în erezie, este depus din dreaptã si caterisit, luîndu-i-se si dreptul de a mai face slujire preoteascã în bisericã sau credinciosilor.

Tot rãu pãstor este socotit si cel care, desi nu s-a abãtut de la dreapta credintã, si de la «învãtãtura sãnãtoasã», a sãvîrsit abateri de la legea moralã, dînd exemplu rãu credinciosilor pãstoriti. Si pe acestia Biserica îi sanctioneazã, supunîndu-i - temporar - la oprirea oficierii celor sfinte si dîndu-le canonul respectiv, spre îndreptare, sau îi si cateriseste pentru pricini mai grave, morale. Numai pe cei eretici, Biserica, avînd puterea divinã de «a lega si de a dezlega» (Matei 18, 18) «în cer si pe pãmînt», excomunicã, sau îndepãrteazã din sînul Ei definitiv, dînd anatemei pe cei ce ies de sub ascultarea Ei, ca rãzvrãtiti si falsificatori ai dreptei credinte.

Exemple biblice sunt suficiente si despre pãstorii buni si despre cei rãi. Între pãstorii buni amintim în primul rînd pe cei 12 Apostoli mari si pe cei «70» apostoli secunzi, la care se adaugã marele Pavel, «Apostolul Neamurilor», convertit «mai tîrziu»; apoi episcopii Iacob, Timotei si Tit, Epafrodit, episcopul filipenilor (Filip. 2, 25), Epafras, episcop în Colose (1, 7) si Arhip, preot tot acolo (Coloseni 4, 17), preotii din Ierusalim, din care unii erau « iconomi » (Fapte 11, 30) ; Barnaba, Iuda al lui Iacob si Sila, care erau si «prooroci», care duc, împreunã cu Pavel, hotãrîrea Sinodului apostolic - privitoare la netãierea împrejur a crestinilor dintre pãgîni - Bisericilor dintre neamuri (Fapte 15, 22-35). Apoi preotii din Milet si Efes (20, 17), cãrora Apostolul Pavel le atrage atentia cã, dupã plecarea lui, vor intra între ei « lupi (rãpitori) îngrozitori, care nu vor cruta turma. Si dinire voi - le zice el - se vor ridica bãrbati, grãind învãtãturi rãstãlmãcite, ca sã atragã pe ucenici dupã ei. Drept aceea, privegheati, aducîndu-vã aminte cã timp de trei ani, n-am încetat, noaptea si ziua, sã vã îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Si acum vã încredintez lui Dumnezeu si cuvîntului harului Sãu...» (20, 29-32). Pavel le dã si exemplu personal, în toate: în cuvînt, în faptã, în lucrul cu mîinile si în moarte.

Exemple de pãstori buni sunt si cei din Bisericile din Asia Micã, despre care se vorbeste în Apocalipsã (2-3), din care unii au murit ca martiri, ca Antipa (2, 13), asa cum au murit martiri în Ierusalim: Sfântul arhidiacon Stefan (Fapte 7, 59-60), ucis cu pietre, si Sfântul Apostol Iacob, fratele lui Ioan, ucis de sabie, din porunca lui Irod (Fapte 12, 2). Toti acesti vrednici pãstori - de la cei 12, la cei 70, cei sapte diaconi (6, 6), si cei amintiti nominal, au trecut în ceata martirilor si a sfintilor.

Exemple de pãstori rãi sunt mai putin arãtate nominal. Între acestia, cel dintîi este Iuda Iscariotul, fost apostol, între cei «12», care si-a vîndut Învãtãtorul si Dumnezeul lui - Hristos, - apoi s-a spînzurat (Matei 27, 5). Proorocia Mîntuitorului, cã se vor ridica «prooroci mincinosi» si «învãtãtori mincinosi» s-a adeverit. Pe unii din acestia îi amintesc Apostolii nominal. Asa este Dimas, unul din lista celor «70», fost colaborator al lui Pavel, cînd era captiv la Roma, dar pe care « l-a pãrãsit, iubind veacul de acum» (II Tim. 4, 10), devenind dupã traditie - preot idolesc, la pãgîni.

Se mai aminteste de Alexandru, Imeneu si Filet, care « au cãzut din credintã, devenind eretici (I Tim. 1, 19-20; II Tim. 2, 17-18), care se pare cã erau pãstori, de vreme ce propovãduiau, rãstãlmãcind învierea etc. De aceea, Apostolul i-a dat anatemei, ca sã nu mai huleascã (I Tim. 1, 20). Pãstori rãi erau iudaizantii, anatemizati de Pavel, cã falsificau Evanghelia (Gal. 1, 7-9, Filip. 3, 2). Un alt pãstor rãu e amintit Diotref, preotul unei biserici din Asia Micã (III Ioan v. 9), trufas si invidios pe misionari. Apoi în Apocalipsã se aminteste de iudaizantii din «sinagoga satanei» (2, 9; 3, 9); de pãstorul din Tiatira, care lãsa pe desfrînata Isabela sã amãgeascã pe crestini la desfrîu si la mîncãri idolesti (2, 20) ; si tot pãstor nevrednic este si cel al Bisericii din Sardes, de care se zice cã, « desi viu, este mort» sufleteste (3, 1) etc.

Iatã deci atîtea exemple de pãstori buni si pãstori rãi.

joi, 1 aprilie 2010

Rolul si importanta Marturisirii de Credinta

Ne intalnim, astazi, cu tot mai multi oameni care considera credinta crestina suficienta pentru mantuire ca fiind aproape exclusiv o credinta subiectiva si experimentala, o "relatie" cu Dumnezeu sau cu Iisus - cum o numesc acestia -, traita in interiorul individului, fara nicio legatura esentiala sau prea mare cu marturisirea exterioara a credintei, concretizata in invataturi si dogme absolute, ca expresie a Adevarului Revelat in Biserica lui Hristos, Adevar neschimbat, dar sporit in intelegere prin lucrarea Duhului Sfant. Pentru acesti oameni, singurul lucru important este ca cineva sa aibe in suflet credinta in Jertfa ispasitoare a lui Hristos si, in consecinta, sa fie bun, iubitor si milostiv si sa faca fapte bune ca semn vazut al credintei sale interioare. Nu are, insa, prea mare importanta daca ceea ce persoana crede ca si continut deplin al credintei sale este adevarat, adica fundamentat pe Revelatia dumnezeiasca, pe Cuvantul viu al lui Dumnezeu, cuprins in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie a Bisericii, ca expresie a vietii crestine dinamice, traita in comuniune cu toti Sfintii de pretutindeni si dintotdeauna, in Duhul Sfant. Scindarea Adevarului in "adevaruri", apoi identificarea unui adevar "minim necesar" si "general acceptat", suficient pentru mantuire, urmata de relativizarea celorlalte multe "adevaruri" ramase, in functie de intelegerea subiectiva a fiecaruia, este de multe ori efectul "tolerantei" si chiar al "iubirii" semenilor, care nu trebuie "judecati" pentru ceea ce cred, daca, totusi, ei cred.
Si poate ca si noi insine, nu numai multi dintre oamenii cu care ne-am intalnit pe drumul vietii, am avut momente in care am dat mai mare importanta credintei noastre subiective si am acordat un loc secundar cunoasterii depline despre Dumnezeu (teologiei), invataturilor obiective, datorita sobornicitatii (catolicitatii) lor, adica acelui Adevar, acelor invataturi propovaduite de Biserica dintotdeauna si pretutindeni. Da, credinta este si o relatie personala cu Dumnezeu, o traire cu Acesta, dar pentru a intelege, insa, ca rolul marturisirii de credinta, impreuna cu Biserica, este esential pentru mantuirea noastra, va recomand sa cititi materialul de mai jos, extras dintr-o lucrare a Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ica:

1. Credinta si marturisirea ei plenara, in actul si continutul ei

Credinta si marturisirea ei plenara reprezinta unul din conceptele biblice fundamentale si unul din elementele constitutive ale Bisericii crestine. Mantuitorul Iisus Hristos si-a inceput propovaduirea prin cuvintele : "pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Marcu 1, 15), considerand credinta si marturisirea ei conditie esentiala a mantuirii (Marcu 16, 16) si "piatra" pe care este zidita Biserica Sa (Matei 16, 16-18). Credinta este atat o experienta spirituala a intalnirii dintre om si Dumnezeu in Iisus Hristos prin harul Sau, cat mai ales o participare personala la marturisirea adevarului integral pe care Iisus Hristos l-a incredintat Bisericii Sale prin Duhul Sfant. Credinta aceasta sustinuta de harul divin este proces dinamic de crestere in viata in Hristos si in trupul Lui eclesial, care nu se limiteaza la viata interioara a credinciosului, in mod izolat, ci ia forma comuniunii in ascultarea si marturisirea credintei Bisericii, deci numai in Biserica si in comunitatea credinciosilor, pentru ca "credinta vine din predica auzita" (Rom. 10, 17). Biserica este spatiul, mediul si vatra credintei noastre prin Duhul Sfant. Credinta marturisita de comunitatea bisericeasca starneste si provoaca credinta insului, iar la randul sau credinta marturisita a insului intareste credinta comunitatii si poate constitui izvorul credintei altcuiva care este lipsit de ea. In acelasi timp prin martu¬risirea credintei ne incorporam in trupul eclesial al lui Hristos, crestem si ne desavarsim prin har in comuniunea cu Hristos si cu toate madularele trupului Sau. Credinta este deci dar dumnezeiesc si marturisire, darul este a lui Dumnezeu, iar marturisirea este a omului, zice Sf. Grigorie Sinaitul.

In aceasta privinta Sfintii Parinti ai Bisericii au subliniat raportul strans intre credinta personala si marturisirea invataturii predate si propovaduite de Biserica. Sf. Chiril al Ierusalimului spune ca, credinta desi una, se imparte in doua : credinta "ca dar al lui Hristos prin har", in care accentul cade pe atitudinea receptiva a omului si "credinta dogmatica", in care accentul cade pe invatatura crezuta sau pe continutul ei revelat, asa cum s-a pastrat si invatat de Biserica, si cu care sufletul se declara de acord si-l marturiseste cu toata fiinta sa.

Credinta si marturisirea de credinta ca simplu act personal, fara continutul ei dogmatic, obiectiv, precizat de catre Biserica, este deci o credinta si marturisire care nu mantuieste, fiind o credinta goala fara continutul ei revelat definit si fara mesajul soteriologic al Evangheliei lui Hristos bine conturat. De aceea numai cel care are credinta aceasta dogmatica deplina, formulata de catre Biserica, "marturiseste - dupa Sf. Chiril - marturisirea mantuitoare." (Cateh. XX, 4).

2. Forma si continutul doctrinar al marturisirii de credinta, locul, functia si autoritatea ei in viata Bisericii

Din cele spune de Sf. Chiril retinem doua lucruri importante: intai ca obiectul sau continutul marturisirii de credinta il constituie "Invatatura propovaduita si predata acum de Biserica, intarita de intreaga Sf. Scriptura". Al doilea, ca Biserica inca de la inceput a fost preocupata de fixarea continutului marturisirii de credinta, care sa redea intr-o forma concentrata si concisa mesajul Evangheliei descoperit de Hristos, predat si propovaduit noua de Sfintii sai Apostoli.

De altfel, inca din scrierile Noului Testament aflam unele marturisiri de credinta scurte, privind cuprinsul predicii Apostolilor, ca de ex.: "Acesta este cuvantul credintei pe care-l predicam : daca marturisesti cu gura ta ca Iisus este Domnul si crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, vei fi mantuit" (Rom. 10, 8-9). Asemenea scurte marturisiri de credinta, in Noul Testament, au devenit cu timpul fie singure, fie combinate, "reguli de credinta", care au fost concentrate de catre Biserica pe cate o idee si legate apoi intre ele intr-un simbol de credinta, pentru a putea fi usor retinute de catre toti. «Pentru ca nu pot toti sa citeasca Scripturile, - zice Sf. Chiril - deoarece ii impiedica de la cunoasterea lor, pe unii simplitatea mintii, iar pe altii ocupatiile, pentru aceea am strans in citeva fraze toata dogma credintei (adica in Simbolul credintei) ca sa nu se piarda sufletul din pricina nestiintei. Vreau sa va amintesc ca aceste cuvinte sa fie recitate de voi cu toata ravna, sa nu fie scrise pe hartie, ci sapate, cu ajutorul memoriei, in inima voastra. Alta invatatura afara de aceasta sa nu primiti, nici chiar daca noi, care va invatam acum, ne-am schimba, si am grai invataturi contrare acestora. Auzind aceasta aminiteste-ti de Simbolul credintei si primeste la timpul potrivit din dumnezeiestile Scripturi demonstrarea fiecarui punct de credinta. Caci invataturile credntiei n-au fost alcatuite asa cum li s-au parut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toata Scriptura si implinesc o singura invatatura a credintei. Si dupa cum samanta de mustar dintr-un graunte isi intinde imprejur multe ramuri, tot astfel si acest simbol de credinta, in putine cuvinte, a cuprins ca intr-un san, toata cunostinta evlaviei din Vechiul si Noul Testament" (Cateh. V, 12).

Marturisirea de credinta poate avea deci o extensiune mai mare sau mai mica. De la extensiunea din Sf. Scriptura, greu de cuprins de catre toti s-a trecut la forma concentrata a Simbolului de credinta, iar de la forma foarte concentrata a acestuia, la forma tot mai desfasurata in propovaduirea Bisericii si expunerea teologiei. Si intr-un caz si in altul marturisirea Bisericii era completa si sprijinita ferm pe Descoperirea dumnezeiasca.

Dogmatistul rus Macarie arata si o alta cauza a aparitiei simboalelor de credinta si concentrarii apoi a tuturor in unul singur si anume : ivirea marilor erezii trinitare. Caci pentru a feri pe crestini de nesiguranta, spre a li se arata ce si cum sa creada, rezimati pe Descoperire, Biserica le-a propus de la inceput, urmand Traditiei Sfintilor Apostoli, modelele prescurtate sau simboale de credinta. Aici, in putine cuvinte se expunea in totalitatea lor toate dogmele fundamentale ale crestinismului, fiecare articol avand un indoit aspect, pe de o parte arata adevarul Descoperirii, iar pe de alta parte ii ferea de vreo erezie, contra carora era indreptat. Ivindu-se arianismul si macedonianismul, Biserica s-a vazut silita sa formuleze un simbol de credinta care sa serveasca de norma pentru toti credinciosii, fixand totodata si terminologia sacra si teologica. Astfel, Simbolul niceo-constantinopolitan, care contine aceeasi invatatura ca si simboalele anterioare, dar este mai precis si amanuntit contra noilor erezii, le-a inlocuit pe celelalte, devenind norma credintei crestine si compendiul tuturor dogmelor, in el cuprinzndu-se virtual toate dogmele si baza dezvoltarii ulterioare a intregii inva¬taturi crestine.

In felul acesta marturisirea de credinta a Bisericii postapostolice se identifica cu marturisirea Bisericii apostolice, mentinindu-se nu numai continuitatea in timp cu ea, ci si identitatea si integritatea continutului doctrinar al marturisirii ei de credinta.

Apoi, in afara atacurilor altor erezii si pentru nevoile credinciosilor, Biserica a dezvoltat pe larg, in celelalte Sinoade ecumenice, precum si in Sinoadele locale prin "consensul Bisericii de pretutindeni", invataturile cuprinse pe scurt si virtual in Simbolul de credinta, incat si obiectul si continutul marturisirii de credinta al Bisericii devine si el acum tot mai explicit, cuprinzand intreaga invatatura bisericeasca dezvoltata.

Inainte de a intra mai in amanunt in problema noastra, doua lucruri trebuiesc retinute din cele expuse mai sus: intai, ca marturisirile de credinta, fie in forma concentrata in Simbolul de credinta, sau mai desfasurata din definitiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice sau ale Sinoadelor locale de mai tarziu, reprezinta o necesitate si un terminus ad quem al Descoperirii dumnezeiesti si al traditiei dogmatice dinamice, care se cere fixata de catre Biserica in formulari cuprinzatoare, clare, concise si fara echivoc, ca raspuns in fata ereziilor si posibilitatii de interpretare diferita a datului revelat pur, precum si a nevoilor credinciosilor de aparare, ca si de concentrare si, explicare mai pe larg a ceea ce trebuie sa creada. Nevoia lor a fost constanta, din momentul in care s-a constatat ca, dupa caderea omului in pacat si din pricina ei, Cuvantul lui Dumnezeu se poate intelege gresit si chiar si simboalele de credinta, din pricina scurtimii lor, golurile lasate de formulele lor generale, pot fi umplute de erezii. De fapt, toate marturisirile de credinta au fost socotite totdeauna ca o dezvoltare si explicare, intr-o forma mai explicita a invataturilor cuprinse pe scurt si virtual in Simbolul niceo-constantinopolitan. Si al doilea, ca singura autoritatea Bisericii, in calitatea ei de "stalp si intarire a adevarului" (1 Tim. 3, 15), ca una ce are pe Iisus Hristos capul ei si pe Duhul Sfant, care o calauzeste "spre tot adevarul" (Ioan, 16, 17) si este izvorul infailibilitatii ei, are dreptul si indatorirea, ca in anumite momente ale existentei sale, sprijinindu-se ferm pe Revelatia dumnezeiasca si intrunita in sinoade sub asistenta Duhului Sfant, sa creeze si sa aprobe astfel de marturisiri de credinta, ca mijloace de paza a dreptei credinte si carora consensul intregii Biserici de pretutindeni le da autoritatea de calauze vrednice de toata increderea. Evident, Biserica este infailibila numai si pentru pazirea si exprimarea fara gresala a adevarului revelat, primit de la Hristos, deci pentru ca este si ramane permanent in adevarul lui Hristos. De aceea, pe de o parte Biserica este "stalp si intarire a adevarului", iar pe de alta parte adevarul descoperit si credinta dreapta este stalp si intarire a Bisericii. De aceea hotararile de credinta ale Sinoadelor ecumenice nu sunt socotite infailibile dinainte, ci numai dupa aceea de catre constiinta comuna a Bisericii, daca si intrucat exprima fidel credinta dreapta, transmisa in Sf. Scriptura si Sf. Traditie in Biserica, si sunt acceptate de catre pleroma Bisericii ca "Cuvant al Domnului".

Termenul de "marturisire de credinta" - care vine de la cuvantul grecesc omologhia, semnificand acordul, adeziunea si consimtamantul mai multor persoane, de afirmare in public, prin cuvant si cu insasi viata, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinte religioase - dogmatic insemneaza cartea care cuprinde invatatura de credinta, formulata de Biserica pe baza Revelatiei si pe care credinciosii sunt tinuti s-o marturiseasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, dupa porunca Mantuitorului: "Tot cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor si Eu voi marturisi pentru el inaintea Tatalui Meu din ceruri" (Matei 10, 32). Fiindca nu-i suficient numai sa primim cuvantul lui Dumnezeu si sa-l rostim "intru marturisirea inimii", ci trebuie sa se dea si o buna marturie despre adevarul lui inaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), dupa pilda lui Hristos care "a venit in lume sa marturiseasca adevarul" (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atat pe actul personal al marturisiri credintei cat si pe continutul sau adevarul credintei marturisite.

"Sa tinem deci adevarul, in iubire si sa sporim intru toate, pentru El, Care este capul - Hristos. Caci din El, tot trupul bine alcatuit si bine incheiat, prin toate legaturile care ii dau tarie, isi savarseste cresterea potrivit lucrarii masurate fiecaruia din madulare si se zideste intru dragoste" (Efes. 4, 15-16).

miercuri, 17 februarie 2010

Akedia

(autor Pr. Florin Botezan)

"Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională. Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Definitie:
Akedia este lehamite, plictis, melancolie, urât, sentimentul vidului sau inutilităţii, inactivitatea contemplativă sub o formă de lene sterilă şi inutilă.

Akedia este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca amorţire şi vlăguire a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca o zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească:
- neglijenţă a sufletului în ceea ce înseamnă mântuirea lui, o lipsă a zelului duhovnicesc.
- paralizie a puterilor sufleteşti.
Akedia este în strânsă legătură cu tristeţea ca patimă, mai precis cu acea tristeţe care nu are o cauză precisă ci este provocată de către diavol. Chiar unii Părinţi ai Bisericii identifică această tristeţe provocată de diavol cu akedia.
Părinţii Bisericii au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului, dar akedia este o patimă care îi priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe monahi, ci şi pe laici.
Forme de manifestare: lene, plictiseală, o stare de lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă pentru mântuire, amorţeală a sufletului, o stare de somnolenţă care nu e determinată de oboseala firească a trupului, îngreunarea trupului şi a sufletului.
• insatisfacţie vagă şi generală. Sufletul se simte nesatisfăcut, simte că îi lipseşte ceva, nu se simte în largul său, şi din această stare de insatisfacţie decurge o lipsă de interes. Omul cuprins de akedie nu mai este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, i se pare că totul nu are nici rost.
• nestatornicie cu sufletul şi cu trupul.
- mintea nu mai poate să se fixeze pe un lucru, ci trece cu uşurinţă de la un lucru la altul.
- trupul, omul, mai ales când e singur, nu poate sta locului, vrea să plece, caută cu orice preţ întâlnirea cu ceilalţi, dar această întâlnire cu ceilalţi se concretizează în nişte relaţii superficiale, uşuratice, care degenerează în vorbărie deşartă fără folos pentru suflet.
- nostalgia omului pentru o altă stare decât cea în care se află, tendinţa de a pleca, lipsa de răbdare, dorinţa de evadare, impresia că în altă situaţie, într-un alt loc de muncă, într-o altă localitate, într-o altă ţară totul ar merge mult mai bine, totul ar fi mult mai uşor.
- neputinţa de a duce la capăt un lucru început, te apuci de multe lucruri deodată şi nu le poţi duce pe nici unul la capăt.
Această instabilitate interioară se poate manifesta într-un fel extrem de deosebit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am învăţat-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri, ne este cu neputinţă se sfârşim - muncă începută, să citim până la capăt o carte, luăm o carte în mâini doar pentru a o lăsa numaidecât jos. Adeseori nici măcar nu ne putem da seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc să ne schimbăm.
• nelinişte sufletească.
• lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând spre somn la vremea rugăciunii. "Când soseşte vremea rugăciunii se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îl scufundă pe om în somn şi îi răpeşte stihul cu căscături necuvenite. Iar când se sfârşeşte pravila (deci când se sfârşeşte vremea rugăciunii), se deschid ochii şi oboseala dispare" (Sfântul Ioan Scărarul). Akedia în domeniul vieţii duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra.
• lenevia trupească. Părinţii fac distincţie între oboseala firească a trupului care cere odihnă şi patima trândăviei, lenea, care nu este o urmare firească a unei oboseli, o patimă legată de celelalte patimi, mai ales de întristare, de lăcomie şi de curvie.
Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".
Cauzele akediei:
- filavtia sau iubirea pătimaşă de sine,
- iubirea de plăcere şi întristarea cea după lume.
- rod al lucrării diavoleşti.
Akedia este o boală a sufletului:
- duce la întunecarea în întregime a sufletului,
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea inimii, la mâniere grabnică.
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi.
Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf. Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii" (Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul Ioan Casian).
Falsă tămăduire: ispita schimbării, devierea atenţiei şi distracţia, a distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, de la Dumnezeu, de la problema mântuirii sufletului, de la pocăinţă. Distracţia este însă amăgitoare pentru că ne dă doar impresia că ne rezolvă starea de pustiu sufletesc, de plictis, de lenevire, de nelinişte, dar de fapt nu face decât să ne afunde mai tare în akedie. (Televizorul şi internetul se înscriu în aceeaşi căutare a distracţiei, sunt mijloace prin care practic noi ne smulgem din realitate şi încercăm să schimbăm mediul. Este exact această împlinire a tendinţei spre fugă, spre plecare, care vine din patima akediei).
Tămăduirea akediei
Părinţii Bisericii ne spun că akedia nu are o anumită virtute care să i se opună în mod direct şi pe care să o căutăm în mod deosebit, pentru că akedia adună în sine toate patimile.
primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea.
Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distracţiei. Demonul akediei să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii îţi spun să înfrunţi.
Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea sufletească. Pentru a putea ajunge la pace sufletească, la linişte sufletească şi pentru a birui akedia este nevoie de o luptă îndelungată şi neîncetată, care nu aduce lesne biruinţa, ci numai după o îndelungă nevoinţă.
• Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm, să nu încercăm să evadăm.
• Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică.
• Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu.
• Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei.
• Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu.
• lucrul mâinilor. Adică să avem o îndeletnicire, să împleteşti munca cu rugăciunea.
• cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine asupra noastră şi ne dă putere să luptăm cu această patimă a akediei. Numai acest har ne poate izbăvi de akedie. De asemenea Părinţii ne îndeamnă să nu ne lenevim la rugăciune şi să îmbinăm rugăciunea cu metaniile, pentru ca lenevirea trupului, moleşeala trupului să o alungăm prin metanii, angajând şi trupul în rugăciune.
• participarea la slujbe.
Ne spun Părinţii că această patimă a akediei, fiind o patimă atât de grea şi cuprinzând toate celelalte patimi, nu este urmată îndeaproape de nici o altă patimă. Şi de aceea omul care reuşeşte să biruiască akedia, nu este lovit imediat de nici o altă patimă, ci cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc. Evagrie Ponticul spune: "Acest demon al akediei nu e urmat îndeaproape de nici un altul. O stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea bătăliei. Şi această stare care cuprinde sufletul după ce a biruit demonul akediei, se caracterizează prin odihnă, pace, o bucurie duhovnicească de nespus".

luni, 11 ianuarie 2010

Pietismul sectant - indepartare de la credinta crestina ortodoxa

(autor Pr. drd. Andreicut Ioan)

Pentru orice crestin, mantuirea este lucrul cel mai important, iar mantuirea cere doua lucruri fundamentale: cunoasterea lui Dumnezeu si implinirea voii Lui, aratate prin fapte concrete. Cunoasterea si trairea, teologia si evlavia, gandirea si viata religioasa trebuie "sa mearga mana in mana, sa fie in armonie. A le desparti inseamna sa distrugi un organism viu.

Despartita de cugetarea crestina, de dogma, trairea evanghelica isi pierde consistenta si degenereaza in sentimentalism pietist. Sentimentalismul cultiva in relatia cu Hristos-Mantuitorul o emotivitate, care lacrimeaza usor, dar nu transforma realmente viata credinciosului. Astfel el ajunge sa alerge dupa adunari in care isi satisface setea de emotivitate. Nu mai cauta pe Hristos pentru Hristos, ci-L cauta pentru a-si hrani emotivitatea. Pornit pe aceasta cale, credinciosul va colinda din adunare in adunare, indiferent ca e ortodoxa sau nu: principalul este ca e pusa in miscare emotivitatea lui. Cultivarea unei astfel de psihologii religioase, care nu cere efort moral, duce la destramarea comunitatii bisericesti si la destramarea vietii morale a credinciosului, la o stare sufleteasca unilaterala, pervertita. Vizionarismul fantezist cauta neaparat semne si minuni, vedenii si lucruri extraordinare, care starnesc senzatie si hranesc setea dupa lucruri iesite din comun, nutresc slava desarta. A reduce la aceasta viata in Hristos inseamna a o orienta intr-o directie falsa si in contradictie cu Sfanta Scriptura si cu traditia duhovniceasca ortodoxa. Acest vizionarism este amagire de sine si foc de paie, care nu aduce roade sanatoase in viata credinciosilor.

Acest gen de spiritualitate este caracteristica gruparilor pietiste sectante, desi il putem intalni si in alte confesiuni crestine. Miscarile dizidente sectante pun mai mult accent pe fervoarea spirituala decat pe invatatura, credinta traita, avand un rol mai mare decat expresia intelectuala a acesteia . Facand din religiozitate un mijloc de sensibilizare a adeptilor, le creaza acestora stari emotionale intense, le exacerbeaza pornirile religioase si le cultiva fanatismul, bigotismul si misticismul bolnavicios.

Toate devierile de acest fel trebuiesc combatute prin cultivarea adevaratei spiritualitati crestine, care consta in efortul de transformare morala dupa chipul lui Hristos. Evlavia trebuie imbinata cu teologia, cu adevarurile revelate, formand un tot armonios. Cunoscandu-L pe Hristos, iubindu-L si intrand in comuniune cu El prin Taine, credinciosul se va stradui sa aiba sfintenia, dragostea, smerenia,blandetea, bunatatea si jertfelnicia Lui.

1. Originea pietismului sectant.

Termenul de pietate vine din latinescul pietas, atis, si inseamna sentiment de datorie fata de Dumnezeu, parinti, patrie, binefacatori etc.

Ca si miscare, ca si curent religios, pietismul se contureaza deplin in protestantismul veacului al XVII-lea, dar radacinile lui sunt mult mai vechi. Teologul Iacob Spener (1635-1705) reprezentativ pentru "curentul pietist" (unul dintre cele mai puternice curente protestante), in cartea sa Pia dezideria, cere o restaurare religioasa bazata nu atat pe curatia"invataturii cat pe traire. Discipolii lui au ajuns chiar sa dispretuiasca orice fel de invatatura, socotind-o exterioara si sterila.

Prin protestantismul de nuanta anglicana, pietismul se dezvolta in S.U.A. datorita miscarii metodiste. El raspundea nevoilor sufletesti ale credinciosului, fiindca atat Biserica Romano-Catolica cat si confesiunile protestante nu-i dadeau posibilitatea participarii depline la viata religioasa. Multi dintre pietistii prinsi in suvoiul acestei "reinvieri" a evlaviei au exagerat cu simplismul, fugind de comunitate, neglijandu-si datoriile sociale fata de familie si fata de patrie. Unii dintre ei inlatura mijloacele de culturalizare, nu se upun legilor care guverneaza societatea, nu-si apara tara, refuza asistenta medicala si comit multe alte acte reprobabile si din punct de vedere religios si din punct de vedere social.

Pietismul are tendinta de a disocia, de a destrama actul religios moral unic al credintei in trei elemente distincte: efort moral, cult si adevar. Sensibilizeaza elementul moral propriu-zis prin incitare sentimentala si prin transpunerea lui in preocuparile intime ale vietii individuale, facand abstractie de adevarul de credinta si considerand cultul ca un auxiliar mai mult sau mai putin necesar.

Rezultatul sentimentalismului pietist este psihologizarea si sociologizarea credindintei. Credinta este smulsa din adancul fiintial al fapturii, acolo unde salasluieste chipul lui Dumnezeu in om, acolo unde de la Taina Sfantului Botez L-am primit pe Hristos, am primit harul Duhului Sfant, si este activata numai la nivelul dimensiunilor psihicului omenesc: ratiune, vointa, simtire. Punand accent cand pe una, cand pe alta din cele trei dimensiuni, pietismul distruge armonia vietii religioase. Accentuand la inceputuri simtirea, despartita de gandirea religioasa, pietistii protestanti si-au dat seama ca viata religioasa se va stinge cu incetul. Vrand sa dea un sambure de consistenta sentimentalismului s-au intors catre filozofie si au cazut in extrema opusa: in rationalism. Interpretarea credintei numai sub aspect utilitarist a dus la sociologizarea ei.

Daca dezechilibrul provocat de pietism isi atinge apogeul in sentimentalismul protestant si mai ales in cel sectant, izvoarele lui sunt mult mai indepartate. Invataturile si riturile secrete, juramantul tacerii, esoterismul, traditia transmiterii initiatice a doctrinelor si practicilor rezervate unui numar restrans de alesi, sunt prezente inca in iudaismul Vechiului Testament, la sectele iudaice, la samariteni si la farisei. Secta esenienilor de la Qumran organizata ca o asezare manastireasca si distrusa in timpul razboiului evreiesc de catre un contingent din armata lui Vespasian, promova o spiritualitate cu orientare apocaliptica. Stramosii ei erau hasidimii (hassidim), adica "piosii", a caror fervoare religioasa si al caror rol a fost deosebit de important in razboiul Macabeilor.

In mediile de oameni "piosi" isi fac aparitia primele scrieri apocaliptice. De atunci dateaza cea mai veche sectiune a cartii lui Enoh. "Piosii" constituiau o comunitate inchisa si cereau imperios respectarea Legii si pocainta imediata. Intrucat istoria se apropie de sfarsit, "piosii" trebuie sa se pregateasca pentru judecata iminenta a lui Dumnezeu. Traditiile apocaliptice si esoterice vor incuraja la inceputul erei crestine o multime erzii si in primul rand gnosticismul. Incepand mai ales cu a doua generatie, crestinii acordau gnosei o valoare deosebita, fiind nerabdatori sa cunoasca semnele venirii a doua a Mantuitorului. Alaturi de cartile scripturistice autentice circula o multime de carti "apocrife", adica "ascunse", deoarece contineau "revelatii" ramase pana atunci necunoscute: Evanghelia dupa Toma, Evanghelia Adevarului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Faptele lui Petru, Faptele lui Ioan si altele.

Inaintea gnosei crestine trebuie sa precizam ca au existat numeroase gnose apartinand religiilor epocii elenistice, zoroastrismului si altor religii. Temele mitologice pe care le vehiculau erau anterioare gnosticismului propriu-zis, si sunt luate din Iranul antic, din India, din orfism, din platonism, din sincretismul de tip elenistic.

Ereticii gnostici interpretau indraznet si deosebit de pesimist, o seama de idei si teologumene de larga circulatie in epoca. In primul rand erau dualisti, punand in contradictie spiritul cu materia, divinul cu antidivinul. Materia prin definitie era rea, iar sufletele cazute petreceau in trupuri ca intr-o inchisoare. Eliberarea se dobandea prin gnosa. Pentru gnostici de fapt adevaratul Dumnezeu nu este Dumnezeu creatorul. Creatia este opera puterilor inferioare, ba chiar diavolesti. Cosmosul este imitarea mai mult sau mai putin demonica a unei lumi superioare.

Prin gnosa adeptii ereziei socoteau ca vor obtine libertatea launtrica care le va permite sa dispuna liber de ei insisi si sa actioneze dupa propria vointa. Mai mult, aveau constiinta pe care o au si sectantii de astazi ca fac parte dintr-o "elita", ca apartin clasei pnevmaticilor, desavarsitilor si ca vor fi singurii mantuiti.

Precursorii gnosticismului sunt Simon Magul, primul eretic, Nicolae, Menandru si Cerint, cel combatut de Sfantul Ioan Evanghelistul . Cei mai importanti gnostici au fost insa Saturnin, Cerdon, Marcion, Basilide, Valentin si Carpocrat. Valentin este socotit maestru gnostic si sustine printre multe alte erezii ca numai "pnevmaticii" treziti prin gnosa se vor inalta catre Tatal.

Nu numai gnosticii promovau o spiritualitate dezechilibrata, ci in general toti ereticii care s-au perindat pe parcursul celor aproape doua milenii de crestinism. Iudaizantii, iudeo-gnosticii, maniheii, montanistii, milenistii, antitrinitarii, arienii, macedonienii, nestorienii, donatistii, pelagienii si ceilalti eretici, de cele mai multe ori nu reuseau sa puna armonie intre doctrina si evlavie, ajungand la manifestari religioase aberante.

Scolasticii evului mediu, in speculatiile lor teologice, au mers atat de departe incat au secatuit doctrina de viata si de duh. Ca un raspuns, curentul mistic opune scolasticii pietatea. Atata vreme cat pietatea mergea mana in mana cu invatatura, cu teologia, viata religioasa era echilibrata. Cand ea insa s-a departat de doctrina, a dat nastere la o seama de erezii, dintre care i-am putea aminti pe bogomili in rasarit, pe catari, paterini, publicani, valdenzi in apus.

Nesatisfacuti de viata duhovniceasca a Bisericii medievale, clerici si credinciosi adeseori au incercat, sa gaseasca o cale inspre evlavia autentica, uneori gresind drumul si impunand un mod de viata artificial, fortat, aberant. Pe vremea cand Savonarola era in plina activitate, locuitorii Florentei de pilda, "au devenit evlaviosi, posteau de trei ori pe saptamana cu paine si apa, si doua zile cu apa si vin. Fetele si o parte din femeile maritate s-au inchinoviat in manastiri, astfel incat in Florenta nu se mai vedeau decat chipuri de tineri, barbati si femei batrane" Aceasta pietate subreda s-a prabusit o data cu initiatorul ei.

In Biserica Protestanta, care ia nastere in secolul XVI ca raspuns la abuzurile ce se comiteau in Biserica Apuseana, s-au confruntat cele doua conceptii asupra crestinismului: "dupa unii este, in chip esential, doctrina; dupa altii viata" . In veacul al XVII-lea a domnit dogmatismul, credinta devenind din ce in ce mai mult o simpla adeziune a mintii la sistemul oficial al invataturii. Misticii au reactionat, si punand accentul pe evlavie, neglijand dogma, au degenerat intr-un pietism nesanatos. In acest sens il putem pomeni pe V. Weigel, care spunea ca omul nu poate cunoaste nimic decat daca se descopera pe sine in interiorul sau, ca tot ce ne inconjoara nu este realitate, ci imaginea realitatii.

Cel ce pune insa mare pret pe pietism, dupa cum am mai amintit, este Iacob Spener. Avand de mic o inclinatie spre studiul Scripturii, urmeaza teologia, isi i-a doctoratul si in 1666 ajunge decan al pastorilor din Frankfurt. In aceasta calitate pune bazele a asa numitelor "Collegia pietatis", in cadrul carora se adunau la el o data pe saptamana si cantau, se rugau si citeau din Scriptura. In cele din urma pietismul deveni apocaliptic.

Viata crestina, asa cum o propovaduieste Biserica, presupune existenta celor doua aripi, care-l ajuta pe credincios sa se ridice la inaltimile spiritualitatii autentice: invatatura dreapta si evlavia echilibrata. Evlavia lipsita de lumina doctrinei duce la pietism. Asa s-a intamplat in Biserica Apuseana cu cultul inimii lui Iisus, care cultiva o emotivitate dulceaga. Ba chiar in Biserica Ortodoxa, indeosebi in cea slava, au aparut unele tendinte sentimentaliste, insa ele au fost sporadice si trecatoare, stiut fiind ca marii traitori, printre care la loc de frunte stau Paisie Velicicovski, Sfantul Calinic, staretul Gheorghe de la Cernica, ei imbinand rugaciunea cu munca, contemplatia cu actiunea, evlavia cu invatatura de credinta in mod deosebit insa, sectele promoveaza pietismul. Renuntand la invatatura Bisericii si urmarind pe orice cale impresionarea adeptilor, le imprima acestora o piozitate cu pronuntat caracter mistic, starnindu-le fanatismul si ravna duhovniceasca rau canalizata, inclinati fiind spre bigotism, credulitate si obscurantism, in adunarile de cult sunt cuprinsi de o exaltare religioasa si de practici care provoaca adevarate momente de psihoza colectiva. Doctrina lor nesanatoasa are ca urmare o intensificare a sentimentalismului religios, care fie ca provoaca o explozie de bucurie nefireasca, uitare de sine, leganare intr-o lume a iluziilor si a sperantelor desarte, fie ca da nastere la depresiuni psihice, avand si intr-un caz si-n altul urmari negative asupra vietii si individualitatii adeptilor. Posturile lungi imbinate cu rugaciune si transa, tremuraturile, rostirea de cuvinte fara noima, teroarea chinurilor iadului au ca urmare zdruncinarea sistemului nervos.

Buimaciti si cuprinsi de un fel de betie mistica, capata obsesii, pretind ca au vedenii, ca primesc descoperiri noi din ceruri, pentru ca pana la urma multi dintre ei sa devina psihopati, bolnavi sufleteste. Aceste practici au o sporita influenta negativa asupra copiilor, care la varsta lor sunt mai impresionabili, mai receptivi fata de indemnurile celor maturi. Adeseori a fost nevoie de interventia hotarata a cadrelor didactice, a medicilor, pentru a se veni in ajutorul acestor copii adusi in starea de oboseala psihica si de dezechilibru.

Aceste stari patologice, psihologia sectelor si sectarilor, trebuie cunoscute de catre preot si de catre credinciosii ortodocsi, a caror traire religioasa se caracterizeaza prin sinceritate, optimism, echilibru sufletesc, smerenie, solidaritate, deschidere sufleteasca fata de semeni.

Am mai adauga o cauza care duce la un pietism singular si dezechilibrat: inlaturarea cultului sfintilor. Evlavia ortodoxa are un caracter ecleziologic, comunitar. Crestinul stie si simte ca impreuna cu el in biserica sunt cetele sfintilor si ale ingerilor, ca in Hristos formeaza o singura unitate cu toti fratii lui vii si adormiti. Cei ce inlatura acest cult au o mare paguba duhovniceasca. Desi raman cu Hristos, ei pierd justul raport cu El . Ei sunt destinati sa ramana duhovniceste fara familie, fara neam, fara casa fara parinti si frati in Hristos Ei parcurg calea vietii singuri, fiecare pentru sine, fara a cauta exemple si fara sa cunoasca comuniunea cu altii. Pietismul sectant, izolarea de societate si de preocuparile majore ale omenirii, are implicatii grave si din punct de vedere social. Pe langa faptul ca indivizii respectivi isi rateaza viata lor spirituala, culturala, familiala, adeseori trec de la indiferenta la o atitudine dusmanoasa fata de tovarasii lor de munca, care nu le impartasesc ideile si fata de patrie. Rupti fiind de trraditiile sfinte ale poporului, dispretuiesc Biserica, clerul si toate slujbele de autentica evlavie.

Curentele acestea mistice, cu pronuntat caracter pietist, "au inceput sa devoreze traditii si obiceiuri care au dat stabilitate unor milenare civilizatii". Propovaduiesc un iminent sfarsit al lumii, precedat de catastrofe si cataclisme, intretin o stare de panica. Unele din secte promoveaza imoralitatea, altele practicile oculte, spiritismul, teosofia, antroposofia, divinatia, vrajitoria, astrologia, ba chiar uciderea si sinuciderea.

Coloniile sectante sunt "rusinea secolului", pentru ca cei cazuti in mrejele fagaduintelor mincinoase, date publicitatii prin mijloace moderne, cu greu isi mai pot da seama ulterior de realitatile prin care trec. Tratamentul psihologic la care au fost supusi membrii apartinand sectelor "Templul popoarelor"" "Biserica unificarii", sau "Copiii Domnului", i-a depersonalizat, fanatizat, i-a epuizat fizic prin munca in favoarea liderului, si nu de putine ori au ajuns sa fie exterminati.

Toate actiunile acestea de instrainare spirituala au fost posibile si datorita faptului ca cei vizati n-aveau o traire religioasa sanatoasa, echilibrata, luminata si optimista, asa cum este evlavia crestinului ortodox, intemeiata pe invatatura Mantuitorului Iisus Hristos.

2. Cultul public, mijloc si metoda de intarire a credintei, evlaviei si unitatii Bisericii

a) Legatura dintre trairea duhovniceasca si invatatura ortodoxa. Evlavia crestinului ortodox isi gaseste satisfactie deplina in cultul Bisericii dreptmaritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic si eclesiologic, este un dialog viu intre Dumnezeu si comunitate. Dumnezeu le vorbeste credinciosilor prin Biserica si li se daruieste prin Sfintele Taine. Intre cultul ortodox si dogma este o legatura stransa. Biserica are certitudinea ca intre credinta si traire, intre lex credendi si lex orandi nu exista despartire, ca ele se interconditioneaza reciproc, ca doctrina este conforma cu Euharistia - incununarea cultului ortodox - si ca Euharistia confirma doctrina. Cultul exprimand adevarurile mantuitoare il fereste pe credincios de alunecarea inspre pietismul singular, inspre o religiozitate bolnavicioasa si dezechilibrata, si-i da posibilitatea sa intre in legatura tainica cu Dumnezeu.

Ortodoxia cu spiritul sau sobru nu admite sa fie suplinita inaltarea sufleteasca prin emotii ieftine create prin mijloace estetice, prin instrumente muzicale, prin cantari de nuanta straina duhului bisericesc si colportate de "melozi pelerini" si "cantareti ambulanti". Cultul ortodox prin frumusetea si varietatea lui este unic in crestinatatea intreaga. Daca catolicismul are darul organizarii, protestantismul are tendinta speculatiilor teologice rationaliste, popoarele ortodoxe au darul patrunderii frumusetilor spirituale pe care le fac evidente prin evlavie si cult.

Trairea duhovniceasca ortodoxa, cultul rasaritean, avand legatura stransa cu doctrina, se caracterizeaza prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire in forma artistica a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizeaza, le reinnoiesc pe pamant. In timpul slujbei Craciunului, nu se face o simpla amintire despre nasterea Mantuitorului, ci Hristos se naste in chip misterios; in saptamana patimilor sufera; in luminata noapte de Pasti El inviaza. Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica pana la sfarsitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrarile Sale. Sub cupola bisericii ortodoxe te simti aproape de Dumnezeu, ai convingerea ca cerul se coboara pe pamant, ca locuiesti in casa Tatalui, ca cele ceresti se unesc cu cele pamantesti. Acesta este sentimentul fundamental al Ortodoxiei, care se resfrange imediat in cult, in sfintele slujbe. Cultul ortodox in intregime este marturia si realizarea acestei conceptii de viata, a cunoasterii intime, a umanizarii si intruparii Fiului lui Dumnezeu, incoronata de inviere. Datorita acestui sentiment, crestinul ortodox poseda cu adevarat cunostinta si bucuria, asa cum le posedau primii crestini.

Cultul este momentul favorabil al dialogului si intalnirii cu Dumnezeu, este locul special al prezentei Domnului in Biserica Sa. Prin intermediul cultului, Biserica ia cunostinta de ea insasi ca popor a lui Dumnezeu si corp a lui Hristos, caci in cult, asa cum am vazut, se manifesta in mod real intruparea Domnului care-si face sensibila prezenta. Prin divinitatea si umanitatea Sa, intim unite in misterul intruparii, Iisus Hristos este locul propriu si unic al intalnirii intre Dumnezeu si oameni.

In cult invatatura de credinta devine doxologie, "cuvantare de marire" a lui Dumnezeu. Formularile vechi ortodoxe ale dogmei treimice si hristologice au fost expresii liturgice, sau, cel putin expresii care au tintit la slujirea imediata a imnului liturgic. Biserica Ortodoxa a preferat formularea liturgica a adevarurilor de credinta si astfel si-a pastrat posibilitatea gandirii teologice libere, pe care Apusul prin definitiile dogmatice excesive a exclus-o.

Cultul ortodox, trairea duhovniceasca, are in centru jertfa lui Hristos, a Carui moarte a adus rascumpararea tuturor. Actualizand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu, cultul marturiseste continuu si solemn ceea ce Domnul a facut pentru noi. Biserica crede si arata ca Domnul este prezent in mod efectiv cand se aduna sa slujeasca Tainele si sa vesteasca cuvantul Evangheliei. Ea este in El si El este in ea, in mod tainic. Or, Hristos este in acelasi timp Cuvant si trup, Dumnezeu si om. Cultul marturiseste divinitatea si umanitatea Domnului.

Slujba bisericeasca este expresia credintei celei mai profunde, marturisirea colectiva si publica de credinta si de traire a dogmelor. Preot si credincios, sunt impreuna angajati in trairea si pastrarea credintei. Cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciune si intarita prin legatura de credinta, cu fratii nostri, cu Biserica intreaga. Ortodoxia nu se defineste ci se experimenteaza prin traire.

b) Sfanta Liturghie, cununa intregului cult ortodox. Centrul si cununa cultului ortodox este Sfanta Liturghie. Aici se realizeaza cea mai inalta traire duhovniceasca, pentru ca Liturghia constituie viata Bisericii. In timpul Liturghiei, nu numai ca se sfintesc cinstitele daruri, ci se reinnoieste intregul mister al intruparii de la pestera din Betleem, pana la Muntele Maslinilor, de la Nastere pana la Inaltare.

In spiritul primilor crestini "a se aduna in biserica" (I Cor. XI, 18), insemna a realiza o astfel de intrunire, a carei tinta sa fie de a se manifesta, de a se realiza prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistica: savarsirea Liturghiei, frangerea painii constituie; incununarea ei. Asa cum marturiseste intreaga Sfanta Traditie, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespartite: Adunarea (synaxa), Euharistia si Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atat de evidenta pentru Biserica primara, a incetat sa mai fie evidenta pentru constiinta moderna. Numai asa se explica faptul ca adeseori intruniri religioase care n-au ca tinta "frangerea painii", "jertfa euharistica", si nici nu pot avea ceasta tinta neavand o preotie de hirotonie harica, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate dulceaga care impresioneaza pentru moment, captiveaza pe credinciosi; neinradacinati bine in trairea duhovniceasca a Bisericii.

Sfanta Liturghie este "sacramentul adunarii" . Hristos a venit "ca sa adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati" (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este taina Trupului lui Hristos. " Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, spune Mantuitorul, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei XVIII, 20). Minunea adunarii ecclesiale consta nu in aceea ca ea este suma persoanelor pacatoase si nevrednice ce o compun, ci in faptul ca ea este Trupul lui Hristos. Sfanta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea si implinirea Bisericii in putere, sfintenie si plinatate. In vechime, cine lipsea de la slujba euharistica fara motive intemeiate, era excomunicat, pentru ca el insusi se rupea din unitatea organica a Trupului lui Hristos manifestata prin Liturghie.

Daca Trupul lui Hristos este reprezentat de catre cei adunati in biserica, capul este reprezentat de catre preotul hirotonit. Un grup de credinciosi devin "adunare a Bisericii" cand sunt prezidati de preot. Chiar daca, dupa conditia sa omeneasca, preotul nu este decat unul dintre cei adunati, totusi, datorita darurilor Sfantului Duh salasluite in Biserica de la Rusalii si transmise fara intrerupere prin punerea mainilor episcopului, el face activa puterea preotiei lui Hristos care S-a sfintit pe El insusi pentru noi si Care este singurul Mare Preot al Noului Testament: "Iisus, prin aceea caramane in veac, are o preotie vesnica" (Evr. VII, 24). Daca Sfintenia Bisericii nu decurge din sfintenia oamenilor ce o alcatuiesc, ci din sfintenia lui Hristos; la fel sacerdotiul preotului nu este al sau, ci este a lui Hristos, daruit Bisericii, pentru ca ea este Trupul Sau. Hristos nu este in afara Bisericii nici n-a delegat nimanui puterea Sa, ci ramane in Biserica si, prin Duhul Sfant, umple viata acesteia. Participarea credinciosului la viata Bisericii, comuniunea lui deplina cu Hristos se realizeaza la Sfanta Liturghie. "Astfel, Sfanta Liturghie poate fi socotita ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viata inchisa in egoism si in lume, la viata de comunicare cu Dumnezeu, ca imparatie a Lui. Rugaciunile indica o astfel de transcendere sau iesire a omului inchis in egoism, spre Dumnezeu Cel in Treime, sau al iubirii, chiar cand se cer in rugaciuni bunuri necesare vietii pamantesti, drept conditii de pregatire pentru imparatia lui Dumnezeu".

Trairea duhovniceasca pe care o experimenteaza credinciosul la Sfanta Liturghie nu-i deloc subiectiva, nu-i o emotie lipsita de suport. In mod concret, la Liturghie intre Dumnezeu si om se intampla ceva, se reactualizeaza relatia cu Hristos, se realizeaza un urcus, o unire crescanda cu Dumnezeu Cel in Treime preamarit. Credinciosii care participa duminica de duminica la Sfanta Liturghie impreuna, vor spori si intre ei in comuniune. Nici un fel de alta asociatie nu creeaza intre oameni legaturi asa de profunde ca Liturghia. De fapt comuniunea creata la Sfanta slujba nu se margineste la cei prezenti, ci se extinde la toti cei ce sunt imbracati in Hristos, fie ca traiesc, fie ca au adormit.

La Sfanta Liturghie credinciosii realizeaza o "inaintare comuna in imparatia Sfintei Treimi". In prima parte se pregatesc darurile, care la vremea potrivita se vor preface in trupul si sangele Domnului. De fapt aceasta parte pregatitoare numita "Proscomidie" nu este numai o pregatire a darurilor, ci si o anumita "producere sau proprezenta a lui Hristos Cel jertfit".

Proscomidia are ca temei faptul intruparii si rastignirii lui Hristos. Daca simpla rugaciune catre Hristos ne pune in legatura cu El, cu atat mai mult randuiala Proscomidiei. Daca si in icoana este o anumita prezenta lucratoare a lui Hristos, in Proscomidie, numita si ea chip si "icoana" a lui Hristos, este o mai evidenta prezenta a lui Hristos Cel ce S-a nascut din Fecioara, S-a rastignit si a inviat.

Pe langa pregatirea darurilor de paine si vin, si pe langa preaducerea lor, in timpul proscomidiei credinciosii se pregatesc si se proaduc pe ei insisi. Desigur, intre Proscomidie si Liturghie propriu-zis, liturghia credinciosilor, este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune ca: "la Proscomidie se aduce lui Dumnezeu Hristos ca parga a creatiei, sau ca dar prezentat Tatalui de cand a luat trupul nostru din Fecioara, deci pana ce n-a fost inca rastignit; de aceea nu se asaza darurile de la inceput pe altar; caci jertfa a devenit mai tarziu, cand a fost injunghiat spre slava Tatalui" . Asa cum Hristos se proaduce inca inainte de a se rastigni, asa ne proaducem impreuna cu El noi toti, pregatindu-ne pentru o adevarata moarte dupa omul cel vechi, si pentru inviere impreuna cu El.

Dialogul intre noi si Dumnezeu, suisul duhovnicesc inceput la Proscomidie il continuam la Liturghia celor chemati, sau la Liturghia chemarii si invataturii. Daca citirea Apostolului si Evangheliei, precum si predica in vremurile de inceput ale Bisericii, au fost asezate aici, aveau ca si temei multimea catehumenilor ce se pregateau pentru Sfantul Botez si care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia credinciosilor, nu mai puteau participa. Chiar daca astazi marea majoritate a celor prezenti sunt crestini, totusi chemarea si invatatura au o importanta foarte mare. Chemarea adresata credinciosilor este o invitatie de a nu ramane in starea in care se afla, de a inainta spre starea de credinciosi vrednici de a participa la aducerea jertfei euharistice. Invatatura este necesara pentru ca s-au inmultit membrii Bisericii, care cunosc prea putin invatatura crestina.

"Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezinta principalul izvor al credintei si pietatii noastre si, in acelasi timp, unul dintre mijloacele prin care Liturghia ne pregateste pe de o parte, ca sa ne apropiem si sa primim cu vrednicie Sfintele Taine, iar pe de alta parte ca sa ne putem pastra si sa ramanem intr-insa. Cuvantul Domnului din Sfanta Evanghelie ne este dat deci in Liturghie ca o lumina pentru mintea, sufletul si inima noastra, asa precum Sfantul Sau Trup ni se da spre intarirea si tamaduirea sufletului si a trupului".

A treia parte a Sfintei Liturghii, si cea mai importanta, este Liturghia credinciosilor sau Liturghia jertfei si a Sfintei Impartasanii. Aici Liturghia isi atinge tinta, aici credinciosii au posibilitatea sa fie partasi la cea mai aleasa desfatare duhovniceasca, implinindu-se cuvintele Mantuitorului: "Eu va randuiesc voua imparatie, precum Mi-a randuit Mie Tatal Meu, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, in imparatia Mea" (Luca, XXII, 29-30). Daca adunarea si pregatirea credinciosilor, proaducerea darurilor, este o prima conditie a Liturghiei, daca prin chemarea la o viata aleasa si prin invatarea dreptei credinte credinciosii inainteaza impreuna in imparatia Sfintei Treimi, implinirea sta in a ajunge cu Hristos la masa intru impartia Sa.

La fiecare Liturghie, sub forma de miride, toti membrii Bisericii sunt adunati in jurul Agnetului - Mielul de jertfa, si integrati in jertfa Sa. Cand s-a sfarsit Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toti suntem "ascunsi cu Hristos in Dumnezeu" V (Col. III, 3). Cand se scoate o mirida si se pronunta un nume, persoana respectiva este oferita in jertfa lui Dumnezeu, este facuta sa intre in iertarea pacatelor, in harul luminos ' care izvoreste din mormantul lui Hristos, in viata transfigurata si indumnezeita pentru care a fost creat. Daruindu-ne pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos, la momentul culminant al prefacerii vom fi prezenti in ofranda eterna adusa catre El lui Dumnezeu pentru mantuirea neamului omenesc. Nutrindu-ne apoi cu "Painea cea cereasca si cu paharul vietii" , gustand si vazand cat de bun este Domnul, vom da deplina satisfactie evlaviei celei mai pure.

3. Sfintele Taine si ierurgiile Bisericii - folosul lor.

Harul Duhului Sfant, credinta si faptele hune sunt cele trei conditii ale mantuirii. Omul devine partas al harului Duhului Sfant "intrucat se uneste cu Hristos si repeta drumul Lui, pentru mantuirea sa, prin Sfintele Taine". Prin Taine se realizeaza "unirea Lui Dumnezeu cu creatura", Hristos patrunde cu trupul Sau, cu energiile trupului Sau; preamarit, in trupul nostru. Lucrul acesta se petrece numai in Biserica, "caci aici lucreaza Hristos prin Duhul Sau, revarsand viata dumnezeiasca asupra Bisericii si asupra madularelor ei care participa la viata Capului, Hristos". Nu este alta cale de satisfacere adevarata a evlaviei autentice, de unire cu Hristos, decat aceasta. Pietismul sectant incearca stari de inaltare sufleteasca facand abstractie de Biserica si Taine, stimuland emotivitatea prin cantari de factura moderna, prin discursuri si rugaciuni. Rezultatul este ca se creeaza adevarate stari de psihoza colectiva si nu de putine ori participantii ajung cu vremea sa fie bolnavi sufleteste, sa devina psihopati.

Biserica Ortodoxa "crede ca orice alta unire cu Dumnezeirea, deci aceea care nu se realizeaza prin Hristos si in Hristos, este o iluzie". Hristos prin Sfintele Taine, prin spalarea Botezului, prin ungerea cu Sf. Mir, prin Sfanta Euharistie, isi face salas in sufletul nostru, se face una cu el, il trezeste la o viata noua. Tainele de inceput, Botezul, Mirungerea si Euharistia ne nasc, ne intaresc, si ne desavarsesc in viata cea noua; Pocainta si Maslul ne insanatosesc sufleteste si trupeste; Preotia si Cununia ofera celor pregatiti puterea de a indeplini misiuni speciale in slujba comunitatii.

Spiritualitatea ortodoxa are un caracter hristocentric si pnevmatic bisericesc, pentru ca acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plina de Duhul comuniunii in El. Madular a lui Hristos devine omul daca se integreaza in El prin Taine. Credinta, ca putere a cresterii spirituale, vine in om de la Hristos, prin Biserica, care este Trupul Lui. Prin Botez omul devine madular al lui Hristos si intra in atmosfera de credinta care insufleteste obstea bisericeasca. Neinsufletit si neimboldit continuu de credinta din obstea Bisericii celei adevarate, nimeni n-ar fi in stare sa ramana in credinta si sa creasca in ea si in roadele ei.

Ierurgiile, ca rugaciuni speciale prin care se binecuvanteaza lucrurile si lucrarile omenesti, elementele naturii, sunt alaturi de Taine mijloace prin care Dumnezeu ne sfinteste. Reiese de aici o trasatura specifica spiritualitatii ortodoxe: pan-cosmismul ei. Prin slujbele ortodoxe se sfintesc nu numai sufletele oamenilor, ci intreaga lume. Actiunea sfintitoare a Sfantului Duh se raspandeste prin Biserica asupra intregii naturi. Soarta naturii fiind legata de soarta omului, din pricina caruia a suferit stricaciunea, isi gaseste dezlegarea si restaurarea tot impreuna cu omul. Mantuitorul, prin intrupare, S-a legat de intreaga natura, iar mantuirea este "a doua creatie a lumii". Biserica binecuvanteaza toata faptura: apa, florile, ramurile de copaci, spicele de grau, strugurii, precum si obiectele intrebuintate la sfintele slujbe. Biserica se roaga pentru om cand este sanatos, dar si atunci cand este bolnav si neputincios. Se roaga pentru mantuirea lui, dar si pentru nevoile lui pamantene, pentru izbavirea lui din nevoi, din neajunsuri. Il binecuvanteaza pe el dar si lucrurile de care se foloseste in viata zilnica.

Concluzii

Am vazut din cele relatate ca intre dogma si cult, intre teologie si evlavie, intre credinta si rugaciune este o legatura inseparabila. In Biserica Ortodoxa cultul este insasi credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in rugaciuni si imne. Incununarea cultului este Sfanta Liturghie, prin care Mantuitorul continua sa traiasca in Biserica, iar noi devenim in mod real martori ai evenimentelor mantuitoare si partasi la Euharistie-Taina imparatiei lui Dumnezeu.

Pietismul sectant a substituit adevaratei inaltari spirituale, emotii sentimentale subiective, care se resfrang in viata adeptilor cultelor respective avand ca rezultat nu de putine ori, stari de. tulburare sufleteasca, de dezechilibru. Pe plan social sectantii, prin bigotismul si fanatismul lor, au o atitudine de rezerva si adeseori de ura fata de ceilalti oameni, care sunt si ei fii ai aceluiasi Parinte.

Dimpotriva, maretia, frumusetea si echilibrul cultului ortodox lucreaza pozitiv asupra inteligentei, sentimentului si vointei tuturor celor ce sunt prezenti la savarsirea lui. E drept ca pentru omul nepregatit duhovniceste aceste adevaruri nu sunt evidente si poate cadea victima prozelitismului sectant. Este o datorie de constiinta pentru preotii si credinciosii Bisericii Ortodoxe care "au gustat si au vazut ca este bun Domnul" sa-i convinga si pe cei sovaielnici ca Biserica, salas de inchinare, si cultul divin sunt locul evlaviei celei adevarate.

(autor Pr. drd. Andreicut Ioan)

----------

Extrase despre pietism din diverse lucrari (ca si in cazul materialului de mai sus, dreptul de proprietate intelectuala al citatelor de mai jos apartine autorilor lor, mentionati la sfarsit, intre paranteze):

1. Teologia pietista este teologia sentimentalista, a "evlaviei exclusive", a "trairii" fara cunoastere, a "credintei fara ratiune", un fel de "trairism religios". Ea este cealalta extrema a teologiei, opusul celei speculative. Daca teologia speculativa este mai mult stiinta fara evlavie, teologia pietista este evlavie fara stiinta. Teologul pietist considera ca se poate lipsi de efortul teologic intelectual, il condamna si este convins ca "multa stiinta" - chiar teologica - poate deruta si instraina de Dumnezeu, caci "cunostinta ingamfa", cum spune Sfantul Apostol Pavel. Chiar daca admite si pune in lucrare stiinta teologica, teologul pietist este convins ca aceea este numai o exprimare formala care n-are nici o legatura cu trairea, cu viata teologica adevarata, ca adevarul, eficacitatea si mantuirea teologica constau exclusiv in evlavie si in traire.
Teologul ortodox pietist subscrie neconditionat la formula protestanta pietista a lui A. Franke, ca " un gram de traire face mai mult decat 1000 grame de stiinta seaca". Teologia pietista s-a nascut ca o reactie fireasca la cea speculativa, la teoria seaca si cunoasterea arida si fara viata, la stiinta de dragul stiintei, si cunoasterea de dragul cunoasterii. Ea are dreptate ca orice stiinta si cunoastere teologica este ingamfare si inutilitate daca nu are consecinte organice si daca nu se identifica cu viata omului si cu mantuirea lui. Dar ea uita ca viata teologica, viata si puterea lui Dumnezeu se identifica cu adevarul, ca Iisus Hristos este nu numai "Calea si Viata", ci si Adevarul, ca El insusi a spus: "Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe lisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioanl7, 3). (Pr. prof. dr. George Remete)

2. Efectul cel mai rau al pietismului este acela ca poate duce la un subiectivism si emotionalism exagerat. De asemenea, el poate descuraja preocuparea pentru invatatura de credinta atenta, poate fragmenta Biserica printr-un separatism entuziast, poate instaura noi coduri de moralitate de-a dreptul legaliste si poate desconsidera valorile traditiilor crestine. (Elwell Evangelical Dictionary - Mark A Noll)