prelucrare după articolul în limba engleză de pe Orthodoxwiki
originalul poate fi citit la acest link - orthodoxwiki.org/Dispensationalism
Dispensaționalismul este o erezie crezută și practicată de multe grupări protestante, respectiv o formă de premilenarism (hiliasm) care prezintă istoria lumii, dintr-un punct de vedere pretins a fi biblic, ca o serie de „economii” sau „administrații” succesive, numite „dispensații”. Fiecare dintre aceste dispensații subliniază discontinuitatea legămintelor pe care Dumnezeu le-a făcut cu diferitele „popoare” ale Sale.
Istorie
Dispensaționalismul a luat naștere în mediul protestant din Anglia și Irlanda, fiind dezvoltat de mișcarea Frații Plymouth sub îndrumarea lui John Nelson Darby (1800-1882). Darby s-a bazat pe o serie de teme comune calviniștilor radicali și evanghelicilor de la începutul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, el a elaborat un sistem de interpretare a Bibliei mai complex decât predecesorii săi.
Dispensationalismul a fost adus în America de John Inglis, unde a continuat să înflorească prin învățăturile lui James H. Brookes, Dwight L. Moody (fondatorul Institutului Biblic Moody) și Cyrus Scofield (autorul Bibliei de studiu Scofield).
Printre susținătorii americani faimoși ai dispensaționalismului se numără Charles Ryrie, Hal Lindsey, John Hagee și autorii seriei „Left Behind” („Lăsați în Urmă”, cu referire la erezia înrudită a „răpirii Bisericii”), Tim LaHaye și Jerry Jenkins.
Învățături
Spre deosebire de credința Bisericii Ortodoxe Catolice (Ortodoxă „Răsăriteană”), care învață că ea însăși, ca mireasă a lui Iisus Hristos, este Noul Ierusalim și poporul ales al lui Dumnezeu prin unirea sa cu Iisus (conform Galateni 3:29, 6:16), dispensaționaliștii cred că Biserica creștină este o întrerupere sau ramificație a legământului lui Dumnezeu cu poporul evreu. Ei cred că Evanghelia este predicată „neamurilor”, însă grija continuă a lui Dumnezeu pentru poporul evreu, care ar continua să fie protejat de făgăduința abrahamică interpretată în sens fizic, va fi revelată la sfârșitul „dispensației Bisericii”, când evreii vor fi readuși în țara lor și Îl vor accepta pe Iisus ca Mesia. Prin urmare, dispensaționaliștii cred că există un mod de mântuire pentru „neamuri” și altul pentru evrei, cel puțin din perspectivă istorică.
Din această cauză, mai ales după crearea statului secular Israel, mulți dispensaționaliști au devenit susținători ai sionismului, mișcarea naționalistă evreiască, dispensaționalismul dând naștere ereziei „sionismului creștin”. Ei au ajuns să creadă că evreii rabinici continuă să fie protejați de legământul mozaic cu Dumnezeu, deși aceia nu urmează credința Israelului antic, deoarece nu se închină lui Iisus, adică lui Yahweh (conform Ioan 8:58), iudaismul rabinic fiind o continuare a mișcării fariseilor.
Teologia „legământului dublu” (cel „Nou” pentru Biserică și cel „Vechi” pentru evrei) a devenit o parte importantă a dispensaționalismului. Aceasta contravine soteriologiei predate de Biserică, conform căreia Iisus Hristos a venit să-i mântuiască pe toți oamenii, indiferent de originea etnică, lucru care se întâmplă prin credința în Jertfa Sa pe Cruce și ascultarea de El în Biserică, respectiv împărtășirea cu Sfintele Taine. Astfel că necesitatea credinței în Iisus și a alăturării la Biserica Sa este aceeași atât pentru neevrei („neamuri”), cât și pentru evrei.
Unii dispensaționaliști „creștini” au ajuns nu numai să sprijine necondiționat statul Israel în toate demersurile sale, inclusiv construirea celui de-„al treilea Templu” în locul moscheii Al-Aqsa, în Ierusalim, ci și să respecte sărbătorile tradiționale evreiești, printre care și Sabatul, să păstreze standardele kosher și să practice ritualurile religioase evreiești. Aceste practici au fost condamnate de Sfinții Apostoli (în special în Epistola lui Pavel către Galateni) și de Părinții Bisericii de-a lungul secolelor, inclusiv Ignatie al Antiohiei și Ioan Gură de Aur, ambii fiind oponenți înverșunați ai iudaizării.
Dispensaționaliștii susțin și alte învățături greșite, în special în interpretarea lor asupra eshatologiei. De exemplu, mulți cred în „răpirea Bisericii”, un eveniment care ar avea loc înainte de a doua venire a lui Hristos, în care toți creștinii cu credință adevărată vor fi răpiți în Cer, și în „timpul Necazului cel Mare”, o perioadă guvernată de Antihrist, în care cei care nu au fost răpiți și au rămas pe Pământ vor trebui să găsească credința adevărată înainte de Judecata Finală. Există, însă, printre dispensaționaliști mai multe variante ale ordinii desfășurării evenimentelor eshatologice, dar care toate au în vedere „răpirea Bisericii”.
Mărturisire: „Aştept învierea morţilor și viața veacului ce va să fie.” Dar așteptarea celei de-a doua veniri a lui Iisus, Care a spus „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36), nu trebuie să mă facă propovăduitor al unei teologii eretice și susținător al acțiunilor de multe ori nedrepte și inumane ale unui stat secular și ale aliaților săi, care-l vor aduce mai întâi la cârma lumii văzute pe Împotrivitorul lui Hristos (Antihrist), pe care mulți „creștini” și necreștini il vor primi ca pe „Hristos”.
Citește și la link-urile de mai jos:
