Atenție !!! Biserica Ortodoxă NU poate fi "clonată" !

 

I. C. - condamnat penal în ianuarie 2023 la o pedeapsă de 1 an și 9 luni de închisoare cu suspendare, fiind găsit vinovat de înșelăciune pentru că se prezenta fals ca "preot ortodox" și cerea bani pentru construirea unei "biserici", dar care continuă să săvârșească "taine" și "slujbe" pretins "ortodoxe" la așa-numita "Biserica Sfânta Cuvioasă Parascheva" din cartierul Filești, municipiul Galați

❗️ATENTIE UNDE VĂ BOTEZAȚI PRUNCII ȘI UNDE VĂ ÎMPĂRTĂȘIȚI CU CELELALTE SFINTE TAINE❗️

❗️BISERICA ORTODOXĂ NU POATE FI "CLONATĂ" ȘI SĂ RĂMÂNĂ NICI BISERICĂ, NICI ORTODOXĂ❗️

Botezul și celelalte (șase) Sfinte Taine canonice nu sunt niște acte administrative inventate de un stat pământesc și nici n-au fost instituite de Iisus Hristos într-o asociație religioasă modernă (asociație civilă care desfășoară activitate cu aspect cultic), deci nu pot fi săvârșite de niște reprezentanți ai acestora. Autenticitatea Sf. Taine este condiționată strict de existența succesiunii apostolice în cazul celor care le săvârșesc (clericii sau slujitorii sfințiți ai Bisericii).

Din punct de vedere teologic și juridico-bisericesc, validitatea canonică a Sf. Taine se bazează pe îndeplinirea obligatorie și simultană a următoarelor trei condiții:

1. Existența Succesiunii Apostolice harice, recunoscută universal - Harul sfințitor nu aparține exclusiv unei singure structuri bisericești naționale (cum este Biserica Ortodoxă Română), ci este deținut în mod egal de toate Bisericile Ortodoxe Autocefale surori (Patriarhia Ierusalimului, a Antiohiei, Biserica Greciei, a Bulgariei etc.), care se află în deplină comuniune euharistică sau liturgică una cu cealaltă. Succesiunea apostolică este lanțul neîntrerupt al punerii mâinilor, de la Sfinții Apostoli până la episcopii și preoții ortodocși de astăzi, prin care se transmite harul preoției sacramentale, care înzestrează niște membri credincioși ai Bisericii cu autoritatea de a împărți drept Cuvântul Adevărului și de a săvârși Sf. Taine canonice, devenind, astfel, membri ai clerului bisericesc. Succesiunea Aposolică harică poate fi pierdută prin caterisire, adică prin excluderea din rândul clerului canonic.

2. Respectarea Formei și a Materiei Sf. Taine, prevăzute de canoane - În cazul Sfântului Botez, de exemplu, această Taină este canonică, adică transmite har sfințitor, dacă respectă Canoanele Apostolice 49 și 50, respectiv săvârșirea ei prin întreită afundare completă în apă (materia) și rostirea neschimbată a formulei trinitare „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (forma).

3. Mărturisirea și Propovăduirea Dreptei Credințe ("Succesiunea Apostolică învățătorească") - Cel care săvârșește Sf. Taine (episcopul sau preotul) trebuie să fie în deplină comuniune dogmatică (și canonică) cu Biserica Ortodoxă ecumenică sau universală și să aibă intenția clară de a face ceea ce face Biserica. Ortodoxia credinței clerului este o condiție indispensabilă, deoarece un cleric caterisit, adică un fost cleric, exclus din rândul clerului canonic și lipsit de harul preoției sacramentale pentru schismă, erezie sau comportament imoral grav sau săvărșit "în formă continuată", nu poate transmite un har pe care nu îl mai deține.

Incompatibilitatea Sf. Taine canonice cu asociațiile religioase, chiar dacă acestea se pretind a fi "ortodoxe"*

Conceptul de „Sf. Taină (canonică)” este total străin atât de "bisericile" (grupările heterodoxe istorice) desprinse din Biserică, cât și de asociațiile religioase, inclusiv de cele care se pretind a fi "ortodoxe", deci este inexistent în cazul lor. Aceste asociații, sub umbrela cărora activează "clerici" autoproclamați (care nu au fost niciodată hirotoniți canonic) sau caterisiți de Biserică, sunt simple structuri juridice de drept privat, înființate pe criterii administrative moderne și înregistrate legal de către statul laic. Reprezentanții lor, așa-ziși "preoți" și "episcopi", nu posedă succesiune apostolică, adică nu au preoție sacramentală și nu se administrează după Dreptul Canonic al Bisericii Ortodoxe Catolice (Ortodoxă "Răsăriteană"). Ritualurile, așa-zisele "taine" și "slujbe" săvârșite de către aceștia în clădiri de "biserică" sau în alte spații pretinse a fi "sacre", chiar dacă în exterior sunt similare sau le imită "perfect" pe cele săvârșite în Biserică, sunt simple manifestări locale cu aspect cultic, fiind lipsite de caracter canonic și de recunoaștere harică în Ortodoxia universală.

Prin urmare, canonicitatea Sf. Taine este strâns legată de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Iisus Hristos, instituția divino-umană înființată la Cincizecime/Rusalii, în anul 33, adică de Trupul mistic al lui Hristos și de succesiunea istorică harică și învățătorească de la Apostolii aleși de El până la clerul ortodox canonic de astăzi, fiind o realitate sacră, care nu poate fi simulată, "clonată" sau înlocuită de nicio asociație religioasă ai cărei reprezentanți, așa-ziși "preoți" și "episcopi", pretind că săvârșesc "sfinte taine" sau "slujbe divine ortodoxe".

Biserica Ortodoxă Română este parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Catolice (a nu se confunda cu Biserica Papală Catolică / Romano-Catolică), și este un cult religios recunoscut legal de către statul român, deci NU este înregistrată ca o asociație religioasă.

Lista asociațiilor religioase înregistrate în România, care desfășoară activitate cu aspect cultic (a nu se confunda cu cultele religioase), printre care atât cele cu învățături și practici de credință de tip (neo)protestant, cât și cele pretins "ortodoxe" (nr. 4, 33, 49, 50, 51), se găsește la acest link -  culte.gov.ro/asociatii-religioase :

- Asociaţia „Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România”

- Asociaţia Biserica Creştină Ortodoxă Valahă

- Asociaţia Ortodoxă Sfânta Treime Ernei

- Asociaţia Creștinilor Ortodocși după Calendarul Iulian

- Asociaţia Religioasă „Închinată Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”

"Clerici" autoproclamați sau caterisiți de Biserica Ortodoxă Română mai activează pe teritoriul României sub pretextul că au fost "hirotoniți" sau primiți/confirmați în așa-zise "biserici ortodoxe" înregistrate în țări străine, "biserici" care, însă, nu se află în comuniune euharistică cu B.O.R. și, deci, nici cu celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale canonice surori.

❗️ATENȚIE! Pruncii "botezați" de către reprezentanții asociațiilor religioase pretins "ortodoxe" NU au primit, în realitate, harul Sf. Botez, adică NU sunt botezați! Credincioșii ortodocși, botezați canonic în Biserică, dar care, înșelați fiind de aspectul exterior, s-au "împărtășit" cu "tainele" săvârșite de reprezentanții asociațiilor religioase, așa-ziși "preoți" și "episcopi", NU s-au împărtășit cu Sf. Taine. De exemplu, "euharistia" săvârșită de acei falși clerici NU este Sfântă, adică NU este Trupul și Sângele Domnului, ci rămâne simplă pâine și simplu vin❗️

__________

*A nu se confunda cu asociații precum "Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România" (ASCOR), care au primit binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și care NU desfășoară activitate cu aspect cultic.

Aspecte generale privind eneregiile lui Dumnezeu

Πρὸς Κολοσσαεῖς 2, 12:
"συνταφέντες αὐτῷ ἐν τῷ βαπτισμῷ, ἐν ᾧ καὶ συνηγέρθητε διὰ τῆς πίστεως τῆς ΕΝΕΡΓΕΊΑΣ τοῦ θεοῦ τοῦ ἐγείραντος αὐτὸν ἐκ νεκρῶν·" (EKD/NTG)

"syntaféntes aftó en to vaptismó, en o ke synigérthite diá tis písteos tis ENERGEÍAS tou Theou tou egeírantos aftón ek nekrón."

Coloseni 2, 12:

"Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în LUCRAREA lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi." (BSO) /

"Prin botez, aţi fost îngropaţi împreună cu Hristos şi aţi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în LUCRAREA lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi." (NTI 2009) /

"fiind înmormântați împreună cu El prin botez și înviați împreună cu El prin credința în PUTEREA lui Dumnezeu, Care L-a înviat dintre cei morți." (NTR)

* * * * * * *

ASPECTE GENERALE PRIVIND ENERGIILE LUI DUMNEZEU

(n.n., atributele / acțiunile / lucrările / "puterile" Sale)

(traducere din limba greacă după cartea cu titlul "Învățătura creștin-ortodoxă despre Dumnezeu" a prof. L. Farantos, de la Universitatea din Atena, publicată în 1985, Capitolul 7.1, pag. 423-428)

Energiile constituie a treia „diferență” în Dumnezeu, conform terminologiei Sfântului Grigorie de Nyssa (Împotriva lui Eunomie, I, 107). Învățătura ortodoxă privind energiile lui Dumnezeu constituie o dezvoltare consecventă a mărturiei Noului Testament cu privire la realitatea lui Dumnezeu revelat în Iisus Hristos. Acest Dumnezeu nu se revelează doar ca o Treime de Persoane, adică ca Tată, Fiu și Duh Sfânt. El se revelează și ca Cel care are dintotdeauna în El Însuși, deci nu a dobândit cândva de altundeva sau de la altcineva, plinătatea bunurilor „puterii, slavei, înțelepciunii, filantropiei” etc., adică „tot ceea ce are Fiul ca bunuri este al Tatălui, iar tot ceea ce este al Tatălui se găsește în mod clar în Fiul” (Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie, I, 126). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este doar o realitate trinitară, ci are și esență și atribute, care sunt trăsături esențiale. Dumnezeu este o realitate care există și care posedă. Este o realitate personală, care are plinătatea vieții și a bunurilor sale, adică „viața adevărată” (Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie, I, 126). („Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” (Ioan 5, 26). Așa cum am spus, Dumnezeu este o realitate personală, care are viață sau, cum se mai spune, „esență”, precum și plinătatea bunurilor acestei esențe, adică averea Sa.

Aceste „diferențe” ale lui Dumnezeu în Sine Însuși sunt evidente în Sfânta Scriptură. Scriptura nu vorbește doar despre cele trei Persoane, adică despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ci și despre o multitudine de atribute pe care Persoanele divine le posedă și le transmit, cum ar fi, de exemplu, puterea, înțelepciunea, iubirea, harul lui Dumnezeu etc., prin care Dumnezeu acționează și transmite lumii bunurile sau, altfel spus, „harurile”. Aceste atribute nu ar trebui să fie înțelese ca o realitate neutră sau impersonală, care există paralel cu Persoanele în Dumnezeu. Mai degrabă, ar trebui să le privim ca pe o apropiere de Persoanele divine, sau mai bine zis ca pe o unitate superioară, o identitate și o coincidență, după modelul: Dumnezeu în Treime este viața, adevărul, iubirea, înțelepciunea etc. Din acest motiv, adică din coincidența dintre „este” și „are” în Dumnezeu, Scriptura Îl prezintă adesea pe Dumnezeu nu numai ca o realitate personală, ci și ca una impersonală, adică ca „Divin”, revelând harul, dreptatea, înțelepciunea etc., care acționează asupra oamenilor. În orice caz, Scriptura face distincție între Persoanele divine și atributele lor, iar acest lucru oferă temeiul legitim pentru o teologie a atributelor sau a energiilor lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nici teologia occidentală nu omite să includă în dogmaticile sale capitole despre „proprietățile” lui Dumnezeu, care însă, pentru teologia dogmatică ortodoxă, ar trebui considerate ca reprezentări neobișnuite și extrem de antropomorfice ale Dumnezeului Trinitar. Gândirea dogmatică ortodoxă nu a dezvoltat o învățătură privind „proprietățile” lui Dumnezeu. Iar capitolele relevante conținute în dogmaticile ortodoxe mai recente provin din influența teologiei occidentale.

Așa cum am spus, „personalul” și „impersonalul”, sau mai degrabă (așa cum vom vedea mai jos), „substanțialul”, se împletesc și coexistă în Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să se arate uneori ca „Cel care lucrează în voi” (Fil. 2, 13), iar alteori ca „potrivit lucrării Lui, care se săvârşeşte în mine cu putere” (Col. 1, 29).

Totuși, Scriptura identifică uneori Persoanele divine cu atributele lor, așa cum se vede în binecunoscutul pasaj din 1 Cor. 1, 24: „Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. Faptul că Hristos nu este înțelepciunea, ci conține în Sine înțelepciunea lui Dumnezeu, se deduce din alte pasaje biblice conexe, cum ar fi, de exemplu, din Col. 2, 3, unde se vorbește despre „Hristos, întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei”.

Teologia primelor secole creștine nu s-a ocupat în mod special de tema energiilor divine și de relația acestora cu Persoanele divine, ci a preluat mărturiile relevante din Scriptură, mai mult sau mai puțin, fără a bănui că ar exista vreo problemă, în lucrările sale [A se compara articolul „Energeia” de E. Fascher, în Reallexikon für Antike und Christentum, V (1962), 4-51]. În teologia Bisericii antice nu exista o învățătură explicită privind energiile lui Dumnezeu (P. Martin Strohm are o opinie contrară în articolul său: Die Lehre von der Energeia Gottes. Eine dogmengeschichtliche Betrachtung, în: Kyrios, VIII (1968), 63 și urm.).

De câte ori scriitorii ecleziastici antici folosesc 1 Cor. 1, 24 — și îl folosesc des — urmăresc un singur lucru: să arate că Fiul nu este o creație, ci aparține realității divine. Totuși, ei nu pun niciodată întrebarea și nu abordează problema relației dintre Persoane și energii în Dumnezeu. Această problemă nu apăruse încă. Ceea ce îi preocupa pe teologii din primele trei secole creștine era în principal problema divinității Fiului și a relației Sale cu Dumnezeu Tatăl. Problema relației dintre Persoanele și energiile divine apare în mod deosebit în perioada marilor Părinți capadocieni, care — după consacrarea divinității Fiului de către Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, — s-au văzut nevoiți să facă față ereziei lui Eunomie, la fel de gravă (ca și erezia lui Arie), care susținea tocmai următoarele: Adică faptul că Fiul este opera energiei Tatălui, iar Duhul Sfânt este opera energiei Fiului [(GN), Împotriva lui Eunomie I, 123: „Fiul este rodul energiei care decurge din prima esență, iar Duhul este, la rândul său, un alt rod al acestui rod”. La fel și la p. 72 și următoarele]. În acest fel, el îl înstrăina pe Fiul de esența Tatălui și pe Duhul de esența Fiului, acceptând, într-adevăr, trei ființe, la fel ca Arie, dar „cu esențe diferite”, adică fiecare având o esență distinctă. [(GN), Împotriva lui Eunomie I, p. 92, conform căruia Eunomie susținea următoarele cu privire la cele trei Persoane: „ci separarea esențelor unele de altele într-o natură înstrăinată și o alteritate nearmonizată, care le dezbină”. Și la p. 91: Eunomie accepta că „Fiul este, prin natură și în esență, diferit de Tatăl și complet lipsit de orice legătură naturală cu Acesta”.]

În perspectiva introducerii noțiunii de „energie” în subiectul teologic cu privire la Dumnezeu, ridicată de ereticul Eunomie, marii Părinți capadocieni au fost nevoiți să reflecteze mai profund asupra termenului „energie” și să definească relația acestui aspect divin cu esența și Persoanele lui Dumnezeu. Astfel, toți Părinții capadocieni (adică Grigorie Teologul, marele Vasile și Ioan Gură de Aur) se referă la energiile lui Dumnezeu ca la însușiri divine. Cel care s-a ocupat însă în mod special de tema energiilor divine este Sfântul Grigorie de Nyssa în lucrările sale împotriva lui Eunomie, pe care îl vom urma în principal aici. Totuși, nu este adevărată afirmația că Grigorie de Nyssa este inițiatorul învățăturii despre energiile lui Dumnezeu. Principalul teolog al energiilor divine este Sfântul Vasile cel Mare. Grigorie de Nyssa nu a făcut decât să dezvolte într-un mod mai sistematic această învățătură a fratelui său. Tema energiilor divine constituie un capitol actual și central în epoca marilor teologi capadocieni și puțin după aceasta. Acest lucru este atestat nu numai de operele acestor teologi, ci și de textele importante ale marilor teologi care au apărut puțin după ei și care, pentru a dobândi o autoritate deosebită, sunt atribuite unor personalități teologice și ecleziastice de seamă. Printre aceste personalități se numără: Dionisie Areopagitul, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Iustin, etc. [A se compara BPG (Biblioteca Părinților Greci) 4, 11 și urm. 36, 11 și urm.]. În aceste opere, care au apărut cel mai probabil din aceeași școală, se pune cu insistență problema energiilor divine.

Prin urmare, disputa privind energiile divine și necreate, care a apărut în secolul al XIV-lea între călugărul latin Varlaam și discipolul său Akindynos, pe de o parte, și sfântul Grigorie Palama, pe de altă parte, nu aduce în discuție pentru prima dată tema energiilor divine. Dimpotrivă, aceasta reprezintă reaprinderea unei dispute foarte vechi privind Sfânta Treime, desigur într-o formă nouă și o variantă diferită. Iar Grigorie Palama își asumă greaua sarcină de a completa și de a sistematiza învățătura despre energiile divine pe baza întregii tradiții dogmatice ortodoxe care l-a precedat. Învățătura, așadar, despre energiile divine, care se disting de esență și de Persoanele divine, există încă din vremea marilor Părinți greci. Iar această învățătură este recunoscută cel puțin de tradiția ortodoxă.

Înaintea Părinților capadocieni, deși în teologie era răspândită discuția despre energiile divine, totuși nu fusese pusă problema relației acestora cu Persoanele divine. Scriitorii acestei perioade se referă la energiile divine fără a se întreba dacă acestea se identifică cu Persoanele divine sau dacă constituie o realitate distinctă în Dumnezeu și în ce relație se află cu esența și Persoanele divine. Un astfel de exemplu îl reprezintă Macarie Egipteanul, care în discursurile sale vorbește mult despre energiile divine și despre noțiunile conexe acestora (cum ar fi, de exemplu, harul etc.). Cât despre energiile divine, Macarie Egipteanul, uneori le personifică ca și cum ar acționa de la sine, [cum ar fi, de exemplu, „harul se manifestă în moduri diverse în ele și călăuzește sufletul în multe feluri” (BPG 41, 252)], alteori le subordonează Persoanelor divine, [cum ar fi, de exemplu, „Domnul dă harul venind și locuind în noi” (BPG 42, 87)], iar alteori le prezintă ca o „singură” energie. [„cele trei Persoane ale singurei dumnezeirii” (BPG 42, 144) etc.]. De aceea, Grigorie Palama procedează corect, el care, pentru a-și fundamenta învățătura privind energiile divine, nu se referă niciodată, sau mai degrabă foarte rar, la scriitori anteriori teologilor capadocieni.

Singura excepție în acest sens o constituie marele Atanasie, care, deși nu se referă în mod specific la energiile divine, vorbește însă în mod clar despre distincția nu numai între cele trei Persoane, ci și între natură și voința acesteia (A se compara cu marele Atanasie (MA), Împotriva arienilor II 2. 3., III 62. BPG 30, 180-181. 300. Și: Despre Sinodul de la Niceea 31. BPG 31, 171). Prin urmare, potrivit marelui Atanasie, efectele și lucrările naturii și ale voinței sunt lucruri diferite. Ceea ce este „născut” ține de natură, iar ceea ce este „creat” ține de voință.

Fără distincția reală între natura divină și voința Sa, nu ar fi posibilă distincția între „produsele” naturii și produsele voinței lui Dumnezeu, adică între Fiul și Duhul, pe de o parte, și lucrările creației, pe de altă parte. Voința, însă, nu se identifică cu natura, ci diferă și se distinge de aceasta. Ea este „energie și putere a naturii” [(GP), III, 127]. „Diferența” dintre natură și voință în Dumnezeu constituie unul dintre principalele argumente ale teologiei ortodoxe, în sprijinul distincției reale între esența divină și energia acesteia, pe care o susține. (Marele Vasile (MV), Împotriva lui Eunomie II, 32. BPG 52, 216-217). Voința nu este esență, ci „însoțitoare a esenței” (Despre Sfântul Duh VIII, 21. BPG 52, 248). La fel și la Chiril al Alexandriei: „a face este o energie, iar a naște este natură. Dar natura și energia nu sunt una și aceeași” (Tezaure 18. PG 75, 312 C). De asemenea: (MA, apocrif), Dialogul despre Sfânta Treime. BPG 36, 48, 49. 70-73. O analiză filosofico-teologică extrem de profundă a „diferenței” dintre esență și voință este realizată de autorul necunoscut al textelor atribuite apologetului Iustin: „Întrebări creștine adresate grecilor” C' 1. VEP 4, 160 și urm., precum și Ioan Damaschin în: „Ékdosis akrivís tis orthódoxou písteos” I 8, editat de B. Kotter, 1973, 18 și urm. În sfârșit, și potrivit lui Grigorie Palama: „voința este o energie a naturii” (C, 53. Comparați și B, 167).

Totuși, teologia privind existența energiilor divine, care se disting într-adevăr de esența divină și de Persoane, se bazează în mod deosebit pe hotărârile Sinodului Ecumenic al IV-lea și al V-lea, unde se vorbește despre cele două naturi, cele două voințe și cele două energii ale lui Iisus Hristos, adică a celei divine și a celei umane (Comparați „termenii” Sinoadelor Ecumenice al IV-lea, al V-lea și al VI-lea, în: „Mnimeía” a lui Ioan Karmiris, 1(1960), pp. 175, 185–200, 222–224). Sfântul Ioan Damaschin exprimă acest lucru după cum urmează: „Astfel, vorbind despre o singură activitate teo-umană a lui Hristos, înțelegem două energii ale celor două naturi ale Sale: pe cea divină a dumnezeirii Sale și pe cea umană a umanității Sale” (Vezi Ioan Damaschin (ed.: ID), op. cit. III 19, în: B. Kotter (ed.: K) 1973, 162. De asemenea: (MA pseudepigraf), Kiryktikón eis ton Evangelismón… 6. BPG 36, 209).

Menționăm aceste lucruri pentru a-i evita pe eretici, pe cei care „consideră că toate lucrurile sunt de aceeași natură și că atât esența, cât și energia Unicului Născut sunt identice” (GN, Împotriva lui Eunomie II, I, 331).

( textul original grecesc se găsește la link-ul următor / the original Greek text can be found at the following link:

-> oodegr.com/oode/biblia/theou_orth_didask1/7_1.htm ,

iar traducerea în limba engleză la link-ul de mai jos / and the translation into the English language at the link below:

-> oodegr.com/english/theos/energeies/energeies1.htm )

Ateii / the Atheists

Ateii sunt de două feluri:

(1) "de jure" (sau "declarați"), adică acei oameni care afirmă ei înșiși că sunt astfel (sau agnostici), că nu cred în existența lui Dumnezeu;
(2) "de facto" (sau "funcționali"), adică acei oameni, chipurile, "spirituali", cu "credință (doar) în suflet", respectiv în "dumnezeu" - propria persoană, credință, zic ei, care nu trebuie confundată cu "religia" dăunătoare, și care iubesc (doar) "lemnul și spațiile mici" (fac "teologie de taxi"); aceștia se autonomizează spiritual și, în general, contestă autoritatea Bisericii cu privire la păstrarea învățăturilor de credință creștină autentică, dar mai ales a practicilor de credință din cultul public bisericesc, deși mai pot păstra o legătură de suprafață cu acestea, patricipând uneori pasiv la respectivele practici.

Indiferent din care categorie de mai sus fac parte, ateii pot manifesta "virtuți" care au la bază valori morale umaniste și care seamănă cu cele izvorâte din credința creștină autentică. Ei pot fi militanți sau nu. Ateii militanți combat public Adevărul creștin și adesea se referă la practicile de credință creștină ortodoxă cu expresia "Evul Mediu".

Dumnezeul Adevărat, Cel în Treime mărit, poate fi cunoscut prin credință și slăvit în mod deplin doar în Biserica Ortodoxă Catolică (Ortodoxă Răsăriteană), cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, Trupul lui Hristos, stâlpul și temelia Adevărului, pe care nici porțile iadului n-o vor birui.

* * * * * * *

There are two kinds of atheists:

(1) “de jure” (or “declared”), that is, those people who claim for themselves to be as such (or agnostics), that is not believing in the existence of God;
(2) “de facto” (or “functional”), that is, those people who are supposedly “spiritual,” with “faith (only) in their souls,” or in “god” - their own person, a “beneficial” faith, they say, that should not be confused with harmful “religion,” and who love (only) “wood and small spaces*”; these individuals become spiritually autonomous and, in general, challenge the Church’s authority regarding the preservation of authentic Christian teachings, but especially of the practices of faith in public church worship, although they may still maintain a superficial connection to them, sometimes passively participating in those practices.

Regardless of which of the above categories they belong to, atheists may exhibit “virtues” rooted in humanistic moral values that resemble those stemming from authentic Christian faith. They may or may not be militant. Militant atheists publicly oppose Christian truth and often refer to the practices of the Orthodox Christian faith as “the Middle Ages.”

The True God, the Triune One, can be known through faith and fully glorified only in the Orthodox Catholic Church (Eastern Orthodox) - the One, Holy, Catholic, and Apostolic Church, the Body of Christ, the pillar and foundation of the Truth, which even the gates of hell will not prevail against.
__________
* reference to a song by the Romanian rock band “Taxi,” which used this expression to suggest that "God" and people with an allegedly humble attitude do not prefer large church buildings, like the new National Cathedral in Bucharest

Adevăr "turcesc" sau minicună? Lupul își schimbă părul, dar năravul ba ...

 

Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, în cadrul unei reuniuni politice din 30 iunie 2026, a declarat următoarele:

"Istoria noastră nu conține niciun genocid, niciun masacru, nicio formă de opresiune și niciun act de colonialism. De-a lungul miilor* (sic) de ani de istorie glorioasă, nu au existat decât dreptate și compasiune."

Institutul de Cercetare Eleno-Canadian a întocmit o listă a atrocităților comise în trecut de Turcia, care este recunoscută oficial drept statul succesor legal al Imperiului Otoman, incluzând:

(1) genocidurile împotriva grecilor, armenilor și asirienilor (1914-1923),

(2) masacrul de la Constantinopol (1821),

(3) masacrul din insula Chios (1822),

(4) masacrele hamidiene (1894–1896),

(5) violențele de stat din perioada republicană timpurie a Turciei (1923–1938), inclusiv masacrul de la Zilan (1930) și masacrul de la Dersim (1937-1938),

(6) pogromurile sectare de la sfârșitul secolului al XX-lea (precum pogromul de la Istanbul din 1955),

(7) ocupația ilegală și colonialismul bazat pe colonizare a teritoriului din nordul Ciprului (1974–prezent),

(8) neo-colonialismul în nordul Siriei (2016–prezent),

(9) intervenția militară și războiul cu drone din Artsakh/Nagorno-Karabakh (2020-2023) și

(10) bombardamentele oportuniste asupra infrastructurii kurde din Siria și Irak (începând cu octombrie 2023), printre altele.

Iar acestea se referă doar la istoria modernă.

Citește mai mult la link-ul de mai jos:

https://www.hellenicinstitute.ca/news/erdogan-claims-no-genocides-massacres-or-colonialism-in-turkish-history-what-the-historical-record-and-archives-prove

__________

*Care "mii de ani", că despre turci în Anatolia se poate vorbi doar în ultimii 600 de ani? S-o fi referit la grecii antici și medievali (bizantini), rebranduiți drept "turci", sau, poate, la strămoșii mongoli ai turcilor, doar că aceia n-au poposit în Anatolia decât în urmă cu 600 de ani? Este drept că, după căderea Constantinopolului, a existat și o turcizare a unor greci și a celor de alte etnii din Anatolia, ca urmare a impunerii legii islamice sharia.

(citește aici - https://en.wikipedia.org/wiki/Turkification)

Despre data sărbătoririi Sfintelor Paști în Biserica Ortodoxă / About the Date of Easter in the Orthodox Church

De ce, chiar dacă vreodată, în viitor, Biserica Ortodoxă își va "îndrepta" calendarul, data la care aceasta (încă) sărbătorește Sfintele Paști NU este (neapărat) una "greșită"?

În Biserica Ortodoxă calculul datei sărbătorilor cu dată schimbătoare se face după calendarul iulian, dar cu respectarea deciziei de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), respectiv a tuturor criteriilor stabilite atunci și acolo. Acea decizie, deși făcea referire și la echinocțiul de primăvară, nu avea în vedere în primul rând o precizie astronomică, care ar fi trebuit urmată cu strictețe, ci era, în ansamblu, o decizie duhovnicească.

Sfinții Părinți de mai târziu, după câteva sute de ani de la acel Sinod, știau că data echinocțiului se decalase în timp și, totuși, niciunul NU a susținut necesitatea îndreptării calendarului, respectiv a calculului datei Paștilor, până la Papa Grigorie al Romei, care nici măcar nu a fost un Sfânt Părinte (decât în accepțiune catolică), la peste 500 de ani după Schismă, în anul 1582, când decalajul ajunsese să fie de 10 zile (astăzi de 13).

Așadar, până și romano-catolicii (catolicii papali) au sărbătorit Paștile după Marea Schismă, respectiv în destui dintre anii 1054-1582, la o dată, chipurile, "greșită" (din punct de vedere astronomic), iar dacă nu a fost "greșită" (din punct de vedere duhovnicesc) în niciunul dintre acei peste 500 de ani, nici pentru ei și nici pentru ortodocși, adică, culmea, pentru întreaga "creștinătate", de ce ar fi astăzi altfel? ...

În realitate, intelectualii "ortodocși" susțin cu atâta fervoare adoptarea calendarului gregorian pentru calculul datei Paștilor, pentru că ei sunt adepții credinței "comune" în baza unui minimum de învățătură "comună", indusă prin data "comună", respectiv ai ecumenismului, erezia ereziilor, care relativizează Adevărul, și nu, chipurile, pentru sărbătorirea la data "corectă", chiar dacă ar fi astfel din punct de vedere științific.

Reluând, ortodocșii au sărbătorit Paștile la aceeași dată cu romano-catolicii timp de peste 500 de ani după Marea Schismă, iar după aceea, în medie cam tot la șase ani, până în ziua de astăzi. Cu toate acestea, nici ortodocșii n-au devenit catolici (papali) și nici romano-catolicii n-au devenit ortodocși. Contează mai puțin data sau calendarul, care nu este o dogmă de credință, dar contează Adevărul duhovnicesc deplin, care se găsește NUMAI în Ortodoxie! 

În concluzie, creștinii ortodocși trebuie să rămână în Adevăr, indiferent dacă începând cu un anume an vor sărbători Paștile anual nu "împreună cu", ci la aceeași dată cu catolicii și protestanții.

♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

Why, even if the Orthodox Church were ever to "correct" its calendar in the future, is the date on which it (still) celebrates Holy Pascha NOT (necessarily) a "wrong" one?

In the Orthodox Church, the calculation of the dates of movable feasts is based on the Julian calendar, but in accordance with the decision of the First Ecumenical Council of Nicaea (325), specifically all the criteria established there and then. That decision, although it also referred to the spring equinox, did not primarily aim for astronomical precision, which would have had to be strictly followed, but was, on the whole, a spiritual decision.

The Holy Fathers of later times, several hundred years after that Council, knew that the date of the equinox had shifted over time, and yet none of them advocated the need to correct the calendar, or the calculation of the date of Easter, until Pope Gregory of Rome, who was not even a Holy Father (except in the Catholic sense), more than 500 years after the Schism, in the year 1582, when the discrepancy had reached 10 days (today 13).

Thus, even the Roman Catholics (Papal Catholics) celebrated Easter after the Great Schism, specifically in many of the years between 1054 and 1582, on a date that was supposedly “wrong” (from an astronomical standpoint), and if it was not “wrong” (from a spiritual standpoint) in any of those over 500 years—neither for them nor for the Orthodox, that is, ironically, for all of “Christendom”—why should it be any different today? ...

In reality, “Orthodox” intellectuals so fervently advocate the adoption of the Gregorian calendar for calculating the date of Easter because they are adherents of the “common” faith based on a minimum of “common” teaching, induced by the “common” date, that is, of ecumenism, the heresy of heresies, which relativizes the Truth, and not, supposedly, for the sake of celebrating on the “correct” date, even if that were the case from a scientific standpoint.

To recap, the Orthodox celebrated Easter on the same date as the Roman Catholics for over 500 years after the Great Schism, and thereafter, on average about every six years, up to the present day. Nevertheless, neither did the Orthodox become Catholics (Papal), nor did the Roman Catholics become Orthodox. The date or the calendar matters less—since it is not a dogma of faith—but what matters is the full spiritual Truth, which is found ONLY in Orthodoxy! 

In conclusion, Orthodox Christians must remain in the Truth, regardless of whether, starting from a certain year, they will celebrate Easter annually not “together with,” but on the same date as Catholics and Protestants.

"Poporul ales" sau "Israelul lui Dumnezeu" / The "chosen people" or the "Israel of God"

(perspectiva creștină corectă / correct Christian perspective)

Din momentul Jertfei odată pentru totdeauna, respectiv al morții Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Cruce, prin care Dumnezeu încheie un Nou Legământ cu omul, "poporul (Său) ales" este unul spiritual și cuprinde credincioșii în acea Jertfă din orice etnie, care formează BISERICA, Trupul lui Hristos. Deci, începând de atunci, poporul ales nu a mai fost reprezentat de o etnie pe linie genetică (discutabil), care păstrează Legământul Mozaic sau ceea ce creștinii mai numesc și "Vechiul Legământ", cu adaosuri rabinice ulterioare, și care urmărește reconstruirea Templului din Ierusalim pentru reluarea jertfelor animale (miei).

Biserica istorică a lui Iisus Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, pe care El Însuși a înființat-o, pe care Duhul Sfânt o călăuzește la tot adevărul și pe care nici porțile iadului n-o vor birui, este Biserica Ortodoxă Catolică, numită informal "Ortodoxă (Răsăriteana)", deși există și un "rit apusean" al Bisericii. Doar Biserica Ortodoxă Catolică a păstrat nealterate și a afirmat fără greșeală, în cel mai înalt for, cel al Sinoadelor Ecumenice, învățăturile primite de la Apostolii lui Iisus, prin Sfinții Părinți, celelalte grupări creștine heterodoxe, informal numite "biserici", adică Biserica Papală Catolică (Romano- și Greco- Catolică) și bisericile protestante, desprinzându-se din ea.

În poporul ales al lui Dumnezeu omul nu intră stabilindu-se în statul modern secular Israel sau convertindu-se la religia mozaică (iudaism), ci prin Sfântul Botez. Un exemplu din epoca modernă de om din etnia evreiască, care înainte NU era din "poporul ales" sau din "Israelul lui Dumnezeu", dar a intrat în acesta, este Nicolae Steinhardt.

Aceasta nu este, așa cum pretind unii, o "teologie a înlocuirii" poporului ales al lui Dumnezeu (replacement theology), pentru că din Biserică au făcut și pot face parte și evrei (majoritatea primilor creștini, printre care Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, și cei doisprezece Sfinți Apostoli au fost evrei), ci este una a continuității lui și a împlinirii (fulfillment theology), conform Noului Legământ.

Referințe biblice:

Faptele Apostolilor 4:10-12 ; Galateni 3:7,28-29 , 6:15-16 ;

Efeseni 2:11-22 ; 1 Petru 2:5-10

♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

From the moment of the Sacrifice once and for all, respectively the death of our Lord Jesus Christ, the Son of God, on the Cross, through which God concludes a New Covenant with man, "(His) chosen people" is a spiritual one and includes believers in that Sacrifice from any ethnicity, who form the CHURCH, the Body of Christ. So, starting from then, the chosen people was no longer represented by an ethnicity on a genetic line (debatable), which keeps the Mosaic Covenant, or what Christians also call the "Old Covenant", with subsequent rabbinic additions, and which pursues the reconstruction of the Temple in Jerusalem for the resumption of animal sacrifices (lambs).

The historic Church of Jesus Christ, the One, Holy, Catholic and Apostolic, which He Himself founded, which the Holy Spirit guides into all truth and which the gates of hell will not prevail against, is the Orthodox Catholic Church, informally called "(Eastern) Orthodox", although there is also a "Western rite" of the Church. Only the Orthodox Catholic Church has kept unaltered and affirmed without error, in the highest forum, that of the Ecumenical Councils, the teachings received from the Apostles of Jesus, through the Holy Fathers, the other heterodox Christian groups, informally called "churches", i.e. the Papal Catholic Church (Roman and Greek Catholic) and the Protestant churches, detaching themselves from it.

Into the chosen people of God man enters not by settling in the modern secular state of Israel or by converting to the Mosaic religion (Judaism), but through Holy Baptism. An example from the modern era of a person from the Jewish ethnicity, who before was NOT of the "chosen people" or of the "Israel of God", but entered into it, is Nicolae Steinhardt.

This is not, as some claim, a "replacement theology" of the chosen people of God, because Jews have been and can be part of the Church (the majority of the first Christians, among whom the Ever-Virgin Mary, Mother of God, and the twelve Holy Apostles were Jews), but it is one of its continuity and fulfillment, according to the New Covenant.

Biblical references:

Acts 4:10-12 ; Galatians 3:7, 28-29, 6:15-16 ; Ephesians 2:11-22 ;

1 Peter 2:5-10

Sfânta Lumină de la Ierusalim / The Holy Fire from Jerusalem

Sfânta Lumină de la Ierusalim, care se primește acolo din Sfântul Mormânt al Domnului în Sâmbăta Mare, de dinaintea Sărbătorii Învierii lui Iisus Hristos, NU este o Sfântă Taină, ci un simbol, și nici nu are un caracter magic!

(Răspuns la întrebări din partea nedumeriților sau la atacuri din partea provocatorilor, heterodocși sau atei, pentru atunci când Lumina s-ar putea să nu mai fie adusă de la Ierusalim ...)

Conform Sfintei Tradiții, care implică vechime și universalitate, Sfântul Altar al oricărei biserici ortodoxe din lumea aceasta simbolizează Mormântul Domnului Iisus Hristos, iar Sfânta Masă din Sfântul Altar simbolizează lespedea pe care a fost așezat Trupul Său. Înainte de anul 2009, de când a început, arătând spre unitatea Ortodoxiei, obiceiul aducerii (și) în România, a Luminii de la Ierusalim, care, oricum, nu ajungea în cel mai îndepărtat cătun al țării, credincioșii care mergeau la Biserică în noaptea de Înviere primeau lumina de la preotul care o lua din candela aprinsă în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, și o aducea de acolo.

Aceeași putere duhovnicească, aceeași bucurie!

Tot așa cum Sfintele Taine se săvârșesc nu doar la Ierusalim, ci în orice biserică ortodoxă, și sunt purtătoare ale aceluiași har al Duhului Sfânt, la fel și simbolurile* din slujbe, respectiv cele văzute ale închinării la Dumnezeu care însoțesc săvârșirea și primirea Tainelor, au aceeași putere duhovnicească peste tot în lume.

La afirmația femeii samarinence precum că " ... voi (iudeii) ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm." (cu referire la Templu), Mântuitorul Iisus i-a răspuns: "... adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte." (Ioan 4:21-23) Fiind Cel Care a instituit preoția sacramentală transmisă prin punerea mâinilor, în succesiune apostolică, prin cuvintele mai înainte citate Hristos nu S-a referit la vreo spiritualizare/interiorizare completă a închinării credincioșilor, de ca și cum aceasta s-ar întâmpla și Duhul Sfânt s-ar afla doar "în sufletele" lor, tăgăduind necesitatea săvârșirii Sfintelor Taine, a ierurgiilor și slujbelor în clădiri dedicate/sfințite, adică în biserici, ci a avertizat asupra faptului că Tainele vor fi săvârșite de cler și primite de credincioșii adevărați, care se vor închina lui Dumnezeu în "templele" (bisericile) de oriunde în lume, nu doar la Ierusalim.

De asemenea, "venirea de sus" a Sfintei Lumini în Ierusalim în fiecare an, în ajunul Sfintelor Paști, nu este o dogmă de credință creștin-ortodoxă și nici o minune înscrisă în calendarul creștin-ortodox. Mai degrabă, credința corectă este că Lumina izvorăște sau iese din Sfântul Mormânt al Domnului, anunțând Învierea Lui.

În timp ce Ortodoxia crede că Dumnezeu face și astăzi minuni, marea majoritate a minunilor extrabiblice, cum ar fi, în acest caz, nearderea pielii sau a părului de către Sfânta Lumină pentru câteva minute după primirea acesteia, au scopul de a întări sau confirma credința celor care le experimentează, dar nu definesc credința și nu devin dogme de credință. Sfinții Părinți ai Bisericii, întruniți în Sinoadele Ecumenice, nu au adus niciodată minunile ca argument în afirmarea vreunei dogme de credință sau a eficienței unei Sfinte Taine, ci mărturia Tradiției Apostolice.

În altă ordine de idei, creștinul ortodox crede că există icoane din care izvorăște mir în chip minunat sau sunt făcătoare de minuni, dar acestea nu adeveresc Ortodoxia și nu orice poveste despre o astfel de icoană sau despre orice altă "minune" este neapărat adevărată sau trebuie crezută de toți ortodocșii doar pentru că unii dintre ei povestesc despre ea.

Credința trebuie să fie una vie, prin Duhul Sfânt, NU superstițioasă!

Hristos a înviat!
_______
* Simbolurile în cultul public ortodox au o însemnătate mai mare decât cea pe care o dau unui simbol cultele evanghelice, neoprotestante, în închinarea lor. Simbolurile ortodoxe, precum, de exemplu, facerea semnului Sfintei Cruci, sunt mai mult decât o simplă reprezentare. Acestea se fac cu convingerea că atrag binecuvântarea lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt, dacă sunt făcute din/cu credință. Simbolurile nu sunt Taine, purtătoare de har în ele însele, dar nu sunt nici simple reprezentări. Un alt exemplu este cel al Sfintei Mese, care nu este o simplă masă, precum cea din bucătărie, de pe care se mănâncă pâine și se bea vin, ci este Masa pe care pâinea și vinul devin Însuși Trupul și Însuși Sângele Domnului, adică pe care se săvârșește Taina Tainelor (Euharistia/Împărtășania). Altarul se sfințește de la Jertfa lui Hristos actualizată, deci nici "repetată", dar nici doar "comemorată", în Sfânta Liturghie.

                                           ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

The "coming of the Holy Fire from above" as an annual "miracle" in the Holy Tomb of our Lord in Jerusalem, during the Holy Saturday, is NOT a dogma of Christian Orthodox faith, or a miracle mentioned in the Orthodox calendar. Thus, an Orthodox can simply not believe in it, doubt it or simply not base its faith on it and still be a true Orthodox. The correct faith would rather be that the Holy Fire comes out of the Holy Tomb, regardless if miraculously or not, announcing the Resurrection of our Lord, not that it comes "from above".

The Orthodox faith is NOT defined by miracles, as the Holy Fathers of the Church reunited in an Ecumenical Council never brought miracles as an argument for affirming the true faith, but the Apostolic Tradition. 

Orthodoxy believes that God does miracles today, but the extrabiblical miracles, unless mentioned in the Orthodox calendar, do not become dogmas of faith or obligatory to be believed in by all Orthodox, based on stories told by (")Christians("), regardless of how many others would believe them, but they may just strengthen or confirm the faith of those who experience them.