"Poporul ales" sau "Israelul lui Dumnezeu" / The "chosen people" or the "Israel of God"

(perspectiva creștină corectă / correct Christian perspective)

Din momentul Jertfei odată pentru totdeauna, respectiv al morții Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe Cruce, prin care Dumnezeu încheie un Nou Legământ cu omul, "poporul (Său) ales" este unul spiritual și cuprinde credincioșii în acea Jertfă din orice etnie, care formează BISERICA, Trupul lui Hristos. Deci, începând de atunci, poporul ales nu a mai fost reprezentat de o etnie pe linie genetică (discutabil), care păstrează Legământul Mozaic din ceea ce creștinii numesc "Vechiul Legământ", cu adaosuri rabinice ulterioare, și care urmărește reconstruirea Templului din Ierusalim pentru reluarea jertfelor animale (miei).

Biserica istorică a lui Iisus Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, pe care El Însuși a înființat-o, pe care Duhul Sfânt o călăuzește la tot adevărul și pe care nici porțile iadului n-o vor birui, este Biserica Ortodoxă Catolică, numită informal "Ortodoxă (Răsăriteana)", deși există și un "rit apusean" al Bisericii. Doar Biserica Ortodoxă Catolică a păstrat nealterate și a afirmat fără greșeală, în cel mai înalt for, cel al Sinoadelor Ecumenice, învățăturile primite de la Apostolii lui Iisus, prin Sfinții Părinți, celelalte grupări creștine heterodoxe, informal numite "biserici", adică Biserica Papală Catolică (Romano- și Greco- Catolică) și bisericile protestante, desprinzându-se din ea.

În poporul ales al lui Dumnezeu omul nu intră stabilindu-se în statul modern secular Israel sau convertindu-se la religia mozaică (iudaism), ci prin Sfântul Botez. Un exemplu din epoca modernă de om din etnia evreiască, care înainte NU era din "poporul ales" sau din "Israelul lui Dumnezeu", dar a intrat în acesta, este Nicolae Steinhardt.

Aceasta nu este, așa cum pretind unii, o "teologie a înlocuirii" poporului ales al lui Dumnezeu (replacement theology), pentru că din Biserică au făcut și pot face parte și evrei (majoritatea primilor creștini, printre care Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, și cei doisprezece Sfinți Apostoli au fost evrei), ci este una a continuității lui și a împlinirii (fulfillment theology), conform Noului Legământ.

Referințe biblice: Faptele Apostolilor 4:10-12 ; Galateni 3:7,28-29 , 6:15-16 ; Efeseni 2:11-22 ; 1 Petru 2:5-10

♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

From the moment of the Sacrifice once and for all, respectively the death of our Lord Jesus Christ, the Son of God, on the Cross, through which God concludes a New Covenant with man, "(His) chosen people" is a spiritual one and includes believers in that Sacrifice from any ethnicity, who form the CHURCH, the Body of Christ. So, starting from then, the chosen people was no longer represented by an ethnicity on a genetic line (debatable), which keeps the Mosaic Covenant from what Christians call the "Old Covenant", with subsequent rabbinic additions, and which pursues the reconstruction of the Temple in Jerusalem for the resumption of animal sacrifices (lambs).

The historic Church of Jesus Christ, the One, Holy, Catholic and Apostolic, which He Himself founded, which the Holy Spirit guides into all truth and which the gates of hell will not prevail against, is the Orthodox Catholic Church, informally called "(Eastern) Orthodox", although there is also a "Western rite" of the Church. Only the Orthodox Catholic Church has kept unaltered and affirmed without error, in the highest forum, that of the Ecumenical Councils, the teachings received from the Apostles of Jesus, through the Holy Fathers, the other heterodox Christian groups, informally called "churches", i.e. the Papal Catholic Church (Roman and Greek Catholic) and the Protestant churches, detaching themselves from it.

Into the chosen people of God man enters not by settling in the modern secular state of Israel or by converting to the Mosaic religion (Judaism), but through Holy Baptism. An example from the modern era of a person from the Jewish ethnicity, who before was NOT of the "chosen people" or of the "Israel of God", but entered into it, is Nicolae Steinhardt.

This is not, as some claim, a "replacement theology" of the chosen people of God, because Jews have been and can be part of the Church (the majority of the first Christians, among whom the Ever-Virgin Mary, Mother of God, and the twelve Holy Apostles were Jews), but it is one of its continuity and fulfillment, according to the New Covenant.

Biblical references: Acts 4:10-12; Galatians 3:7, 28-29, 6:15-16; Ephesians 2:11-22; 1 Peter 2:5-10

Sfânta Lumină de la Ierusalim / The Holy Fire from Jerusalem

Sfânta Lumină de la Ierusalim, care se primește acolo din Sfântul Mormânt al Domnului în Sâmbăta Mare, de dinaintea Sărbătorii Învierii lui Iisus Hristos, NU este o Sfântă Taină, ci un simbol, și nici nu are un caracter magic!

(Răspuns la întrebări din partea nedumeriților sau la atacuri din partea provocatorilor, heterodocși sau atei, pentru atunci când Lumina s-ar putea să nu mai fie adusă de la Ierusalim ...)

Conform Sfintei Tradiții, care implică vechime și universalitate, Sfântul Altar al oricărei biserici ortodoxe din lumea aceasta simbolizează Mormântul Domnului Iisus Hristos, iar Sfânta Masă din Sfântul Altar simbolizează lespedea pe care a fost așezat Trupul Său. Înainte de anul 2009, de când a început, arătând spre unitatea Ortodoxiei, obiceiul aducerii (și) în România, a Luminii de la Ierusalim, care, oricum, nu ajungea în cel mai îndepărtat cătun al țării, credincioșii care mergeau la Biserică în noaptea de Înviere primeau lumina de la preotul care o lua din candela aprinsă în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, și o aducea de acolo.

Aceeași putere duhovnicească, aceeași bucurie!

Tot așa cum Sfintele Taine se săvârșesc nu doar la Ierusalim, ci în orice biserică ortodoxă, și sunt purtătoare ale aceluiași har al Duhului Sfânt, la fel și simbolurile* din slujbe, respectiv cele văzute ale închinării la Dumnezeu care însoțesc săvârșirea și primirea Tainelor, au aceeași putere duhovnicească peste tot în lume.

La afirmația femeii samarinence precum că " ... voi (iudeii) ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm." (cu referire la Templu), Mântuitorul Iisus i-a răspuns: "... adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte." (Ioan 4:21-23) Fiind Cel Care a instituit preoția sacramentală transmisă prin punerea mâinilor, în succesiune apostolică, prin cuvintele mai înainte citate Hristos nu S-a referit la vreo spiritualizare/interiorizare completă a închinării credincioșilor, de ca și cum aceasta s-ar întâmpla și Duhul Sfânt s-ar afla doar "în sufletele" lor, tăgăduind necesitatea săvârșirii Sfintelor Taine, a ierurgiilor și slujbelor în clădiri dedicate/sfințite, adică în biserici, ci a avertizat asupra faptului că Tainele vor fi săvârșite de cler și primite de credincioșii adevărați, care se vor închina lui Dumnezeu în "templele" (bisericile) de oriunde în lume, nu doar la Ierusalim.

De asemenea, "venirea de sus" a Sfintei Lumini în Ierusalim în fiecare an, în ajunul Sfintelor Paști, nu este o dogmă de credință creștin-ortodoxă și nici o minune înscrisă în calendarul creștin-ortodox. Mai degrabă, credința corectă este că Lumina izvorăște sau iese din Sfântul Mormânt al Domnului, anunțând Învierea Lui.

În timp ce Ortodoxia crede că Dumnezeu face și astăzi minuni, marea majoritate a minunilor extrabiblice, cum ar fi, în acest caz, nearderea pielii sau a părului de către Sfânta Lumină pentru câteva minute după primirea acesteia, au scopul de a întări sau confirma credința celor care le experimentează, dar nu definesc credința și nu devin dogme de credință. Sfinții Părinți ai Bisericii, întruniți în Sinoadele Ecumenice, nu au adus niciodată minunile ca argument în afirmarea vreunei dogme de credință sau a eficienței unei Sfinte Taine, ci mărturia Tradiției Apostolice.

În altă ordine de idei, creștinul ortodox crede că există icoane din care izvorăște mir în chip minunat sau sunt făcătoare de minuni, dar acestea nu adeveresc Ortodoxia și nu orice poveste despre o astfel de icoană sau despre orice altă "minune" este neapărat adevărată sau trebuie crezută de toți ortodocșii doar pentru că unii dintre ei povestesc despre ea.

Credința trebuie să fie una vie, prin Duhul Sfânt, NU superstițioasă!

Hristos a înviat!
_______
* Simbolurile în cultul public ortodox au o însemnătate mai mare decât cea pe care o dau unui simbol cultele evanghelice, neoprotestante, în închinarea lor. Simbolurile ortodoxe, precum, de exemplu, facerea semnului Sfintei Cruci, sunt mai mult decât o simplă reprezentare. Acestea se fac cu convingerea că atrag binecuvântarea lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt, dacă sunt făcute din/cu credință. Simbolurile nu sunt Taine, purtătoare de har în ele însele, dar nu sunt nici simple reprezentări. Un alt exemplu este cel al Sfintei Mese, care nu este o simplă masă, precum cea din bucătărie, de pe care se mănâncă pâine și se bea vin, ci este Masa pe care pâinea și vinul devin Însuși Trupul și Însuși Sângele Domnului, adică pe care se săvârșește Taina Tainelor (Euharistia/Împărtășania). Altarul se sfințește de la Jertfa lui Hristos actualizată, deci nici "repetată", dar nici doar "comemorată", în Sfânta Liturghie.

                                           ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

The "coming of the Holy Fire from above" as an annual "miracle" in the Holy Tomb of our Lord in Jerusalem, during the Holy Saturday, is NOT a dogma of Christian Orthodox faith, or a miracle mentioned in the Orthodox calendar. Thus, an Orthodox can simply not believe in it, doubt it or simply not base its faith on it and still be a true Orthodox. The correct faith would rather be that the Holy Fire comes out of the Holy Tomb, regardless if miraculously or not, announcing the Resurrection of our Lord, not that it comes "from above".

The Orthodox faith is NOT defined by miracles, as the Holy Fathers of the Church reunited in an Ecumenical Council never brought miracles as an argument for affirming the true faith, but the Apostolic Tradition. 

Orthodoxy believes that God does miracles today, but the extrabiblical miracles, unless mentioned in the Orthodox calendar, do not become dogmas of faith or obligatory to be believed in by all Orthodox, based on stories told by (")Christians("), regardless of how many others would believe them, but they may just strengthen or confirm the faith of those who experience them.

De ce botează Biserica Ortodoxă pruncii (copiii)? / Why does the Orthodox Church baptize infants (children)?

 

Biserica Ortodoxă Catolică (Ortodoxă "Răsăriteană"), la fel ca Biserica Papală Catolică (Romano- și Greco-Catolică) și bisericile Anglicană, Luterană, Prezbiteriană și alte biserici protestante, botează pruncii, adică practică pedobaptismul. Între acestea, Biserica Ortodoxă practică și împărtășirea pruncilor botezați cu Trupul și Sângele Domnului (Euharistia), din același motiv pentru care i-a și botezat și care va fi arătat mai jos.

Sfântul Botez este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii Ortodoxe, care transmit har divin lucrător celui care le primește, indiferent de starea de vrednicie a clericului care le săvârșește, dar atâta timp cât acela este recunoscut canonic de Biserică. Deci, Botezul nu este doar un simbol, ci este o Sfântă Taină necesară pentru mântuire, în condiții normale. Botezul, însă, nu mântuiește în mod magic, ci doar în cazul în care cel botezat ca prunc, odată cu creșterea sa în vârstă, dezvoltă credință ortodoxă cu ajutorul harului primit la Botez, respectiv prin colaborarea cu acel har. În momentul săvârșirii Botezului este necesară mărturisirea credinței de către naș (părintele spiritual).

Biserica Ortodoxă botează pruncii părinților ortodocși pentru a-i îmbiserici, respectiv pentru a-i face părtași Legământului celui Nou și pentru a le oferi lucrarea mântuitoare specială a harului divin în Biserică. Există o lucrare generală a Duhului Sfânt în lume, respectiv cea care-i aduce pe unii păgâni și heterodocși la Iisus Hristos în Biserica Sa Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolească, dar există și o lucrare specială a Duhului în Biserică, prin Sfintele Taine. Deci, spre deosebire de cel invocat de Biserica Papală, motivul pentru care Biserica Ortodoxă botează pruncii NU este acela al spălării vinei păcatului strămoșesc, pentru că ei nu se nasc cu o astfel de vină care aparține exclusiv lui Adam, ci se nasc cu niște efecte ale acelui păcat (natura păcătoasă).

Biserica Ortodoxă crede că este bine și necesar, în condiții normale, ca pruncii părinților ortodocși să fie botezați, dar ea NU crede că pruncii care adorm (mor) nebotezați ajung in iad. Doamne ferește! Soarta veșnică a acelora doar Dumnezeu o cunoaște. Cu siguranță că pruncii botezați în Biserică se fac părtași Duhului Sfânt într-un mod special, dar nici cei adormiți nebotezați nu sunt lipsiți de grija Lui.

Pentru practica Botezului pruncilor există mărturii istorice la scriitorii bisericești încă din jurul anului 200 după Hristos, ceea ce dovedește că această practică exista și înainte. Botezurile familiilor întregi menționate în Noul Testament presupun existența pruncilor în unele dintre acele familii și botezarea acelor prunci.

Citește și la link-urile de mai jos:

> crestinortodox.ro/morala/despre-pruncii-morti-prematur-70864.html

> doxologia.ro/de-ce-mor-copiii-nevinovati

♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

The Orthodox Catholic Church ("Eastern" Orthodox), like the Papal Catholic Church (Roman- and Greek-Catholic) and the Anglican, Lutheran, Presbyterian and other Protestant churches, baptizes infants, that is, they practice paedobaptism. Among these, the Orthodox Church also practices the communion of baptized infants with the Body and Blood of the Lord (Eucharist), for the same reason for which it baptized them and which will be shown below.

Holy Baptism is one of the seven Mysteries (Sacraments) of the Orthodox Church, which transmit divine working grace to the one who receives them, regardless of the state of worthiness of the cleric who performs them, but as long as he is canonically recognized by the Church. So, Baptism is not just a symbol, but is a Holy Mystery necessary for salvation, under normal conditions. Baptism, however, does not magically save, but only if the one baptized as an infant, along with his growth in age, develops Orthodox faith with the help of the grace received at Baptism, respectively by collaborating with that grace. At the time of Baptism, the confession of faith by the godfather (spiritual parent) is necessary.

The Orthodox Church baptizes the babies of Orthodox parents in order to christen them, respectively to make them partakers of the New Covenant and to offer them the special saving work of divine grace in the Church. There is a general work of the Holy Spirit in the world, namely that which brings some pagans and heterodox to Jesus Christ in His Orthodox Church, the One, Holy, Catholic (Universal) and Apostolic, but there is also a special work of the Spirit in the Church, through the Holy Mysteries. So, unlike the one invoked by the Papal Church, the reason why the Orthodox Church baptizes infants is NOT to wash away the guilt of ancestral sin, because they are not born with such a guilt that belongs exclusively to Adam, but they are born with some effects of that sin (sinful nature).

The Orthodox Church believes that it is good and necessary, under normal conditions, for babies of Orthodox parents to be baptized, but she does NOT believe that infants who fall asleep (die) unbaptized go to hell. God forbid! The eternal fate of those ones only God knows. It is certain that infants baptized in the Church become partakers of the Holy Spirit in a special way, but even the fallen asleep unbaptized are not deprived of His care.

There is historical evidence for the practice of infant baptism in church writers as early as around 200 AD, which proves that this practice existed even before that. The Baptisms of whole families mentioned in the New Testament presuppose the existence of infants in some of those families and the Baptism of those infants.

Read also at the links below:
> saintjohnchurch.org/do-unbaptized-babies-go-to-hell/
> orthodoxprolife.org/st-gregory-of-nyssa-on-the-death-of-infants

Dispensaționalismul (erezie)

prelucrare după articolul în limba engleză de pe Orthodoxwiki

originalul poate fi citit la acest link - orthodoxwiki.org/Dispensationalism

Dispensaționalismul este o erezie crezută și practicată de multe grupări protestante, respectiv o formă de premilenarism (hiliasm) care prezintă istoria lumii, dintr-un punct de vedere pretins a fi biblic, ca o serie de „economii” sau „administrații” succesive, numite „dispensații”. Fiecare dintre aceste dispensații subliniază discontinuitatea legămintelor pe care Dumnezeu le-a făcut cu diferitele „popoare” ale Sale.

Istorie

Dispensaționalismul a luat naștere în mediul protestant din Anglia și Irlanda, fiind dezvoltat de mișcarea Frații Plymouth sub îndrumarea lui John Nelson Darby (1800-1882). Darby s-a bazat pe o serie de teme comune calviniștilor radicali și evanghelicilor de la începutul secolului al XIX-lea; cu toate acestea, el a elaborat un sistem de interpretare a Bibliei mai complex decât predecesorii săi.

Dispensationalismul a fost adus în America de John Inglis, unde a continuat să înflorească prin învățăturile lui James H. Brookes, Dwight L. Moody (fondatorul Institutului Biblic Moody) și Cyrus Scofield (autorul Bibliei de studiu Scofield).

Printre susținătorii americani faimoși ai dispensaționalismului se numără Charles Ryrie, Hal Lindsey, John Hagee și autorii seriei „Left Behind” („Lăsați în Urmă”, cu referire la erezia înrudită a „răpirii Bisericii”), Tim LaHaye și Jerry Jenkins.

Învățături

Spre deosebire de credința Bisericii Ortodoxe Catolice (Ortodoxă „Răsăriteană”), care învață că ea însăși, ca mireasă a lui Iisus Hristos, este Noul Ierusalim și poporul ales al lui Dumnezeu prin unirea sa cu Iisus (conform Galateni 3:29, 6:16), dispensaționaliștii cred că Biserica creștină este o întrerupere sau ramificație a legământului lui Dumnezeu cu poporul evreu. Ei cred că Evanghelia este predicată „neamurilor”, însă grija continuă a lui Dumnezeu pentru poporul evreu, care ar continua să fie protejat de făgăduința abrahamică interpretată în sens fizic, va fi revelată la sfârșitul „dispensației Bisericii”, când evreii vor fi readuși în țara lor și Îl vor accepta pe Iisus ca Mesia. Prin urmare, dispensaționaliștii cred că există un mod de mântuire pentru „neamuri” și altul pentru evrei, cel puțin din perspectivă istorică.

Din această cauză, mai ales după crearea statului secular Israel, mulți dispensaționaliști au devenit susținători ai sionismului, mișcarea naționalistă evreiască, dispensaționalismul dând naștere ereziei „sionismului creștin”. Ei au ajuns să creadă că evreii rabinici continuă să fie protejați de legământul mozaic cu Dumnezeu, deși aceia nu urmează credința Israelului antic, deoarece nu se închină lui Iisus, adică lui Yahweh (conform Ioan 8:58), iudaismul rabinic fiind o continuare a mișcării fariseilor.

Teologia „legământului dublu” (cel „Nou” pentru Biserică și cel „Vechi” pentru evrei) a devenit o parte importantă a dispensaționalismului. Aceasta contravine soteriologiei predate de Biserică, conform căreia Iisus Hristos a venit să-i mântuiască pe toți oamenii, indiferent de originea etnică, ceea ce se întâmplă prin credința în Jertfa Sa pe Cruce și ascultarea de El în Biserică, respectiv împărtășirea cu Sfintele Taine. Astfel că necesitatea credinței în Iisus și a alăturării la Biserica Sa este aceeași atât pentru neevrei („neamuri”), cât și pentru evrei.

Unii dispensaționaliști „creștini” au ajuns nu numai să sprijine necondiționat statul Israel în toate demersurile sale, inclusiv construirea celui de-„al treilea Templu” în locul moscheii Al-Aqsa, în Ierusalim, ci și să respecte sărbătorile tradiționale evreiești, printre care și Sabatul, să păstreze standardele kosher și să practice ritualurile religioase evreiești. Aceste practici au fost condamnate de Sfinții Apostoli (în special în Epistola lui Pavel către Galateni) și de Părinții Bisericii de-a lungul secolelor, inclusiv Ignatie al Antiohiei și Ioan Gură de Aur, ambii fiind oponenți înverșunați ai iudaizării.

Dispensaționaliștii susțin și alte învățături greșite, în special în interpretarea lor asupra eshatologiei. De exemplu, mulți cred în „răpirea Bisericii”, un eveniment care ar avea loc înainte de a doua venire a lui Hristos, în care toți creștinii cu credință adevărată vor fi răpiți în Cer, și în „timpul Necazului cel Mare”, o perioadă guvernată de Antihrist, în care cei care nu au fost răpiți și au rămas pe Pământ vor trebui să găsească credința adevărată înainte de Judecata Finală. Există, însă, printre dispensaționaliști mai multe variante ale ordinii desfășurării evenimentelor eshatologice, dar care toate au în vedere „răpirea Bisericii”.

Mărturisire: „Aştept învierea morţilor și viata veacului ce va să fie.” Dar așteptarea celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos, Care a spus „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (Ioan 18:36), nu mă obligă să propovăduiesc o teologie eretică și să susțin acțiunile de multe ori nedrepte și inumane ale unui stat secular și ale aliaților săi, care-l vor aduce mai întâi la cârma lumii văzute pe Împotrivitorul lui Hristos (Antihrist), pe care mulți „creștini” și necreștini il vor primi ca pe „Hristos”.

* * * * * * *

processing based on the English-language article from Orthodoxwiki

the original can be read at this link - orthodoxwiki.org/Dispensationalism

Dispensationalism is a heresy believed and practiced by many Protestant groups, namely a form of premillennialism (chiliasm) that presents world history, from a purportedly biblical point of view, as a series of successive "economies" or "administrations", called "dispensations". Each of these dispensations emphasizes the discontinuity of the covenants God made with His various "peoples".

History

Dispensationalism originated in the Protestant environment of England and Ireland, being developed by the Plymouth Brethren movement under the guidance of John Nelson Darby (1800-1882). Darby drew on a number of themes common to early nineteenth-century radical Calvinists and evangelicals; however, he developed a more complex system of Bible interpretation than his predecessors.

Dispensationalism was brought to America by John Inglis, where it continued to flourish through the teachings of James H. Brookes, Dwight L. Moody (founder of the Moody Bible Institute), and Cyrus Scofield (author of the Scofield Study Bible).

Famous American proponents of dispensationalism include Charles Ryrie, Hal Lindsey, John Hagee, and authors of the "Left Behind" series (referring to the related "rapture of the Church" heresy), Tim LaHaye and Jerry Jenkins.

Teachings

Contrary to the belief of the Orthodox Catholic Church ("Eastern" Orthodox), which teaches that she herself, as the bride of Jesus Christ, is the New Jerusalem and God's chosen people through her union with Jesus (according to Galatians 3:29, 6:16), dispensationalists believe that the Christian Church is an interruption or ramification of God's covenant with the Jewish people. They believe that the gospel is preached to the "Gentiles", but God's continued care for the Jewish people, who would continue to be protected by the Abrahamic promise interpreted in a physical sense, will be revealed at the end of the "Church dispensation", when the Jews will be restored to their land and accept Jesus as the Messiah. Dispensationalists therefore believe that there is one way of salvation for the "Gentiles" and another for the Jews, at least from a historical perspective.

Because of this, especially after the creation of the secular state of Israel, many dispensationalists became supporters of Zionism, the Jewish nationalist movement, dispensationalism giving rise to the heresy of "Christian Zionism". They have come to believe that Rabbinic Jews continue to be protected by the Mosaic covenant with God, even though they do not follow the faith of ancient Israel because they do not worship Jesus, meaning Yahweh (according to John 8:58), Rabbinic Judaism being a continuation of the Pharisaic movement.

The "double covenant" theology (the "New" for the Church and the "Old" for the Jews) became an important part of dispensationalism. This contradicts the soteriology taught by the Church, according to which Jesus Christ came to save all people, regardless of ethnic origin, which happens through faith in His Sacrifice on the Cross and obeying to Him in the Church, respectively partaking of the Holy Mysteries. So the necessity of faith in Jesus and joining His Church is the same for both non-Jews ("Gentiles") and Jews.

Some "Christian" dispensationalists have come to not only unconditionally support the State of Israel in all its endeavors, including the construction of the "third Temple" in the place of the Al-Aqsa Mosque in Jerusalem, but also to observe traditional Jewish holidays, including the Sabbath, to keep kosher standards, and to practice Jewish religious rituals. These practices were condemned by the Holy Apostles (especially in Paul's Epistle to the Galatians) and Church Fathers throughout the centuries, including Ignatius of Antioch and John Chrysostom, both of whom were fierce opponents of Judaization.

Dispensationalists also hold other wrong teachings, especially in their interpretation of eschatology. For example, many believe in the "rapture of the Church", an event that would occur before the second coming of Christ, in which all Christians of true faith will be raptured into Heaven, and in the "time of the Great Tribulation", a period ruled by the Antichrist, in which those who were not raptured and remained on Earth will have to find the true faith before the Final Judgment. There are, however, among dispensationalists several variants of the order of unfolding of the eschatological events, but all of which take into account the "rapture of the Church".

Confession: "I look for the resurrection of the dead, and the life of the age to come." But waiting for the second coming of Jesus Christ, Who said "My kingdom is not of this world." (John 18:36), does not compel me to preach a heretical theology and support the often unjust and inhumane actions of a secular state and its allies, who will first bring to the helm of the visible world the Antichrist (Antichrist), whom many "Christians" and non-Christians will receive as "Christ".

Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor comunismului ateist

 

Canonizarea este procedura prin care Biserica recunoaște sau afirmă sinodal/"oficial" sfințenia unui credincios trecut la cele vesnice, pentru virtuți precumpănitoare pe care le-a manifestat prin trăirea/practicarea credinței creștin-ortodoxe în timpul vieții pământești și care au avut un impact vizibil, deosebit asupra Bisericii în ansamblu, nu prin care-l "face" Sfânt. Există și vor exista mai mulți Sfinți decât cei canonizați sau care vor fi vreodata canonizați. Sfinți sunt toți credincioșii care și-au încheiat viețile în credință și sunt scriși în Cartea Vieții (sunt știuți de Dumnezeu).

"Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup. ... Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au ÎNCHEIAT VIAȚA şi urmaţi-le credinţa." (Evrei 13:3,7)

Așadar, degeaba se agită institutul cu gândire vechi-testamentară și portavocile sale neomarxist-progresiste în presă, care n-au experimentat pocăința adevărată. Acestea pot obține doar "victorii" aparente și trecătoare împortiva martirilor închisorilor comuniste, prin care s-a manifestat Slava lui Dumnezeu, dar nu le pot nega îndumnezeirea după har sau sfințenia și nu le pot opri cinstirea sau venerarea ce li se cuvine.

Potrivit mentalității lor, nici Apostolul Pavel n-ar merita să fie venerat ca Sfânt și icoana să-i fie zugrăvită pe pereții bisericilor, căci și el a fost odată "legionar", atunci când se numea Saul și prigonea creștini de neam evreu.

Valeriu Gafencu, supranumit "Sfântul închisorilor" de monahul Nicolae Steinhardt, evreu convertit la creștinismul ortodox, nici n-a abuzat sau ucis vreun om, evreu sau nu, și nici n-a dat vreun ordin în acest sens. Ca în cazul oricărui creștin, accentul cade pe modul cum și-a încheiat viața, nu pe ceea ce a făcut sau ar fi făcut undeva, cândva. Există atâtea exemple biblice sau din istoria Bisericii de păcătoși necredincioși care și-au schimbat viața prin credința în Iisus Hristos, chiar dacă n-au devenit perfecți în timpul vieții pământești.

Evident, este rău să prigonești pe oricine pe motiv de apartenență la un grup etnic sau religios, nu doar pe "unii" ...

>https://valeriugafencu.ro

>https://ro.orthodoxwiki.org/Valeriu_Gafencu

>https://paltin-petruvoda.ro/valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor-portret/

>https://radiorenasterea.ro/valeriu-gafencu-sfantul-inchisorilor/

>https://dn721900.ca.archive.org/0/items/gafencu-valeriu-sfantul-inchisorilor_202509/Gafencu%2C%20Valeriu%20-%20Sfantul%20Inchisorilor_text.pdf

>https://dn721304.ca.archive.org/0/items/LangaValeriuGafencuSfantulInchisorilor-OctavianAnastasescu/LangaValeriuGafencuSfantulInchisorilor-OctavianAnastasescu.pdf

>https://ia902803.us.archive.org/21/items/ValeriuGafencu-SfantulInchisorilor/ValeriuGafencu-SfantulInchisorilor1921-1952.pdf

>https://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/ValeriuGafencuCaleaSpreFericire.pdf

>https://www.youtube.com/watch?v=UJHqNjCMvOY

>https://www.marturisitorii.ro/2017/02/18/poeziile-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu-pdf/

Totuși, deși nu le este interzis credincioșilor să cinstească sau să venereze în cultul privat, respectiv după părerea și presentimentul lor, ca pe un Sfânt un botezat sau un creștin ortodox despre care Biserica nu s-a pronunțat încă sinodal în acest sens - din sinoade nu fac parte mirenii și monahii care nu sunt clerici - cei care o fac, trebuie să aibă maximă prudență. Credincioșii care n-o fac, nu greșesc cu nimic, dar cei care o fac s-ar putea să greșească (neintenționat). În cultul public al Bisericii, creștinii ortodocși care n-au fost canonizați nu pot fi venerați ca Sfinți.

În măsura în care credincioșii sunt bine ancorați în Ortodoxie și sunt motivați de dragoste și adevăr, dacă vor să facă ceva în privința celor pe care-i consideră "Sfinți" ale căror vieți de credință au avut un impact considerabil asupra mărturiei Bisericii, dar n-au fost canonizați, este de preferat să se roage pentru ei (și) ca să fie cândva recunoscuți sinodal ca atare, în loc să se roge lor să mijlocească la Iisus Hristos, Dumnezeu, așa cum o fac către Sfinții canonizați.

Despre Biserică și Scriptură / About the Church and Scripture

>https://orthodoxwiki.org/One_Holy_Catholic_and_Apostolic_Church

>https://en.orthodoxwiki.org/Holy_Scripture

>https://ro.orthodoxwiki.org/Sf%C3%A2nta_Scriptur%C4%83

Iisus Hristos a înființat Biserica Sa cea Una, văzută - nu mai multe și nici "invizibilă", precum și Trupul Său unul a fost, nu mai multe și nici "invizibil" - Sfântă, Sobornicească (Catolică, Universală) și Apostolească, care este stâlpul și temelia Adevărului și practică dreapta slăvire ("orthos"+"doxa") a lui Dumnezeu. Desigur, la început nu toate învățăturile de credință erau afirmate explicit, precum astăzi, acest lucru întâmplându-se în timp, cu ajutorul Duhului Sfânt, prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice, precum în cazul Sinodului Apostolic din Ierusalim, din jurul anului 50 d. Hr., descris în cartea Faptelor Apostolilor, Cap. 15. "Biserica Ortodoxă Catolică" este denumirea oficială, în actele sinodale, a Bisericii Ortodoxe, informal numită și "Răsăriteană", pentru că astăzi numărul credincioșilor ei este mai mare în Est. În primul mileniu creștin din Biserica Ortodoxă (Catolică) făcea parte și Biserica din vestul Europei, astăzi Romano-Catolică sau Papală Catolică. Biserica Ortodoxă (Catolică) nu s-a împărțit în mai multe "biserici" și nici nu "s-a despărțit" de vreo altă "biserică", deci a rămas aceeași, pentru că nici porțile iadului n-o vor birui, ci Biserica Romano-Catolică s-a despărțit de ea, ulterior de aceea despărțindu-se "bisericile" protestante. Biserica Ortodoxă (Catolică) este Biserica lui Iisus Hristos și a păstrat nealterate învățăturile și practicile de credință primite de la Apostolii Domnului, respectiv "credința dată sfinților odată pentru totdeauna", clerul ei aflându-se în succesiune apostolică, adică într-o linie neîntreruptă până la Apostoli, prin punerea mâinilor preoției sacramentale.

Sfânta Scriptură sau Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, însă aceasta face parte din Sfânta Tradiție a Bisericii și se interpretează conform Tradiției, cărțile aflate astăzi în canonul Noului Testament fiind scrise în primul secol creștin de membri ai Bisericii, dar canonul biblic însuși (lista cărților inspirate), care n-a picat din cer, a fost afirmat, respectiv recunoscut în mod universal de Biserică de abia la sfârșitul secolului 7 d. Hr., la Sinodul al șaselea Ecumenic, până atunci diverși teologi creștini folosind "canoane" diferite. Nu Biblia și cu atât mai puțin "doar Biblia" este "stâlpul și temelia Adevărului", ci Biserica, așa scire în ... Biblie.

♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

Jesus Christ established His One, visible - not many and not "invisible," just as His Body was one, not many and not "invisible" - Holy, Catholic (Universal) and Apostolic Church, which is the pillar and foundation of Truth and practices the right worship ("orthos" + "doxa") of God. Of course, in the beginning, not all teachings of faith were explicitly stated, as they are today. This happened over time, with the help of the Holy Spirit, through the decisions of the Ecumenical Councils, as in the case of the Apostolic Council of Jerusalem, around 50 AD, described in the book of Acts, Chapter 15. "Orthodox Catholic Church" is the official name, in synodal documents, of the Orthodox Church, also informally called "Eastern," because today the number of its believers is greater in the East. In the first Christian millennium, the Church of Western Europe, today Roman Catholic or Papal Catholic, was also part of the Orthodox (Catholic) Church. The Orthodox (Catholic) Church did not divide into several "churches" nor did it "separate" from any other "church," so it remained the same, because even the gates of hell will not prevail against it, but the Roman Catholic Church separated from it, which subsequently the Protestant "churches" separated from. The Orthodox (Catholic) Church is the Church of Jesus Christ and has preserved unaltered the teachings and practices of faith received from the Apostles of the Lord, namely "the faith once delivered to the saints," its clergy being in apostolic succession, that is, in an unbroken line back to the Apostles, through the laying on of hands of the sacramental priesthood.

Holy Scripture or the Bible is the inspired Word of God, but it is part of the Holy Tradition of the Church and is interpreted according to Tradition, the books now in the New Testament canon having been written in the first Christian century by members of the Church, but the biblical canon itself (the list of inspired books), which did not fall from heaven, was affirmed and universally recognized by the Church only at the end of the 7th century AD, at the Sixth Ecumenical Council. Until then, various Christian theologians used different "canons." It is not the Bible, and even less so "only the Bible," that is the "pillar and foundation of Truth," but the Church, as it is written  in ... the Bible.

Cum arăta Mântuitorul Iisus în realitate? / What did Jesus, the Savior, really look like?

Nu avem nevoie de o "fotografie de carte de identitate" a Domnului Iisus Hristos, pentru că, cinstindu-I icoana, pe care stă scris "IC XC" ("IS HS") și "Ο ΩΝ" ("Cel ce este"/"Eu sunt"), nu ne închinăm chipului sau naturii (Sale) umane, ci Persoanei divine, Cea a Cuvântului și Fiului lui Dumnezeu, Care Și-a asumat natura umană, alături de cea divină, prin Întrupare. Persoana ("hypostasis", în greacă) nu se confundă cu natura ("ousia").

Prin urmare, acele "icoane" pe care le vedem în mediul romano-catolic, cu Domnul Iisus, cu inima pe piept, la vedere, înconjurată de coroana de spini, nu sunt și nu pot fi canonice, pentru că ar fi o formă de nestorianism să adorăm un organ ce ține de natura umană și nu Persoana reprezentată. Deși "inima" poate avea un înțeles metaforic, devoțiunile catolice fac referire explicită la organul fizic.

De asemenea, când cinstim incoanele Maicii Domnului sau ale celorlalți Sfinți, cinstim (venerăm) persoanele lor umane îndumnezeite prin harul Duhului Sfânt, nu natura lor umană.

Într-adevăr, ce chip mai frumos duhovnicește ar fi putut avea Mântuitorul Iisus, decât cel din icoana Deisis (vezi mai sus), din pridvorul bisericii Mănăstirii Iviron din Sf. Munte Athos?

Putem avea încredere deplină în Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe Catolice și cu privire la reprezentările iconografice canonice.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!

♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱ ♱

We do not need an "ID photo" of the Lord Jesus Christ, because, by honoring His icon, on which is written "IC XC" ("IS HS") and "Ο ΩΝ" ("He who is"/" I am"), we are not worshipping His human face or nature, but the divine Person, the Word and Son of God, Who took on human nature, alongside His divine nature, through the Incarnation. The Person ("hypostasis", in Greek) is not to be confused with nature ("ousia").

Therefore, those "icons" that we, Orthodox Catholics, see in the Roman (Papal) Catholic environment, with the Lord Jesus, with His heart on His chest, visible, surrounded by a crown of thorns, are not and cannot be canonical, because it would be a form of Nestorianism to worship an organ that belongs to human nature and not the Person represented. Although the "heart" can have a metaphorical meaning, Roman Catholic devotions refer explicitly to the physical organ.

Likewise, when we honor the icons of the Mother of God or of the other Saints, we honor (venerate) their human persons deified by the grace of the Holy Spirit, not their human nature.

Indeed, what more beautiful spiritual face could the Savior Jesus have had than the one in the Deisis icon (see above), in the porch of the church of the Iviron Monastery on Holy Mount Athos?

We can have complete confidence in the Holy Tradition of the Orthodox Catholic Church, including with respect to the canonical iconographic representations.

Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on us sinners!